THE STORY OF SECRET

Before all stories of all life,before Adam and Eve,before you and me could ever get together,it was only secret.
Everything was hidden from our eyes unborn and our body untouched.We were sacred,and the world was secret,so we were pure and there was nothing else.

But what we were,unchallenged,unread.
And everything was unsaid.And noone waited words from you.Cos all the earth and sky and everything in between already knew your face.It was a SECRET there.Something you don;t get to feel nowadays anymore.It was a secret of God,and all beings thought with fear and soul about it.It was in everybody’s minds,altough noone knew why.So this secret fullfilled their heads,by emptying them.

Cos everyone thought about something unsaid,and untought,and unseen.
But it was that SECRET that kept them alive.

Because that secret it was their only feeling.
When God saw they were so curious about the nature of that only feeling,some day he thought of challenging beings.

One day he came to see everyone,from his hidden shelter and everyone faced God with fear.And they all waited so that God would tell them what was everything about.

So HE thought of something else,to see what they were capable of,his creations.

He said:”As long as you all know about it,but noone knows anything else,I trust you,so that I let you choose.You can only have a feeling and you’ll chose what you want.You’ll choose what to be”

So that moment,something magic and strange happened.And scary.
From mud,and stone,air,sky,water and soul,sugar and spice,dust and wind,beings get to choose their form,by their only feeling.

So the strong one became human.Some of then loved.Some of them hated.Some of them feared.Some of them enjoyed.

So when God saw that,He couldn’t believe his eyes.His lovely beings chose that feelings.So to punish them,he challenged them to be together.The one that loves with the one that fears.The one that hates with the one that regrets.

Unfortunately,they had children,families.So after thousand of years..we’re still the same:we love and fear,we hate and regret,we challenge and run.

Of course,they’re still monsters (who wanted to hide),pets(who loved,and had no expectations),wild animals(who hated,but wanted to be free),bird(who loved,but wanted to be free),flowers(who loved,but wanted to die),trees(who loved ,but wanted to live forever),and even more..carved in stone forever.

WOULD YOU KEEP that SECRET FOR ME,please?

sa fie oamenii de nimic pe care-i intalnim o povara?sau o comoara ascunsa de infantilitatile si preferitele noastre neortodoxe?sa fie ei oamenii care ne fac viata amara sau soarele ce rasare tarziu,care arde cu foc si multa dragoste.sa fie drama existentei sau ironia sortii?

sa fie oamenii de nimic latura fatidica a destinului sau alegerea corecta a drumului,pe serpentina abrupta a deciziilor de viata?sa fie ei patima noastra reflectata aleator,zambetul intors reflectat zenitic sau gandul ce zboara cu timpul?

sa fie oamenii de nimic o crima?ucigatorul viselor si creatorul lumii intunecate,parte-n parte cu inima indoita de greseli?sa fie ei salvarea din trecutul glorios macinat de mocirla pe care a fost cladit sau din necazurile viitorului?

sa fie oamenii de nimic parte din noi?si noi parte din intregul univers

sa fie ei timpul pierdut,pe care-l regretam si dragostea noastra din copilarie?sa fie ei nefericitii loviti ironic de soarta si batjocoriti de societate.sa fie ei cei pe care trebuie sa-i iertam si carora sa le cerem iertare?

sa fie ei sarea si piperul sau dezamagirile noastre?oamenii de nimic care-si plang zilele,dar sunt mereu veseli pentru tine,care n-au timp de problemele lor dar sunt mereu acolo sa te ajute,oamenii de nimic care spera sa fii fericit,oamenii de nimic tristi si intrebatori,oamenii simpli si loiali,dezamagiti,parasiti si singuri,oamenii de nimic care te inspira si nu le multumesti,care te ajuta si nu ii rasplatesti.ei sunt oamenii de nimic din ochii tai.

Strazi pline fac efectul unui sindrom pramavaratic tarziu ,ca-ntr-un furnicar varsat in curcubee,menit sa ne aduca viata pe fetele noastre fatidice si necontrolate.Apoi te trezesti  brusc la povestile citadine inchegate cu ardoare de mainile libere sa se prinda in visare…Lasa-ma sa ma bucur de vremea mea,de sufletul meu descatusat de grijile voastre frenetice pentru crize alegorice si subtilitati perverse.

Eu pot sa ma bucur de soare si atunci cand ploua,imi inventez sansa ratata la fericire printr-un placebo ametitor,lasat in urma de cei impovarati..EU POT.Lasa-ma sa fiu eu,amestecata de privirile scanteietoare ale subiectivistilor versati.Sa fiu petele de pe retina si zgarieturile ce nu te dor si aerul ce nu te sufoca.O ingemanare a gaselnitelor societiatii amiabile si iubitoare,un pact intre eu si lume,o scapare regretabila din natura salbatica.Lasa-ma sa fiu eu si nu te voi deranja..Voi sta departe de seriozitatea ta molipsitoare,de pesimismul tau.Te las sa ma urasti,te rog sa ma urasti..

Pentru ca noi nu murim,doar trecem in eternitate,iar noi nu plagem,ci ne descarcam.Noi nu suferim,ci traim.Noi nu muncim,totul e o joaca.Pentru ca noi nu uitam,doar trecem cu vederea si noi nu mintim,doar omitem cateva detalii.Pentru ca suntem zambetul de pe chipul tau nevrotic si furnicaturile din stomac.Suntem umbrelele colorate ce umbla vara nestingherite prin ploaie si mastile de carnaval pictate pe ochii albastri.Suntem costumele de baie si palariile carora nu le poti rezista,suntem cerul martor tuturor si vecinul care te iubeste.Suntem comedia de la teatru si inelul vesel de pe mana.

Suntem ce-ti doresti si mai ales ce eviti,suntem nebunia “pamantului”.

Pick me.Choose me.Love me.

Cadeam pe un covor moale,de vise impletite intr-un zat de cafea care s-a lasat la fund,amar si dureros.Era un fel de accident monstuos al mintii mele fara de tagada,care nu fagaduia a se vindeca de securea rece a timpului scurs pe prostii:acadele,teorii si lacrimi aruncate in stanga si-n dreapta.

E o boala incurabila ,o planta carnivora ce creste in noi si ne mesteca orgoliile si vaicarelile,si creste pe sufletele noastre ancorate in adancuri,ca si cum acolo ar fi locul lor.Creste si ne macina ,scotand din noi aluat de monstruleti ce-si rasplatesc stapanul cu alti monstri subdezvoltati,fara ochi sa se fereasca sau gura sa strige.

Morbid adevar,te sperii si fugi sub plapuma celui care ti-a cucerit mainile,drogul ce ti-a subjugat aripile si ti-a taiat parul.Te-a intunecat cu noaptea si ti-a prins soarele in piept,acolo unde doar el il poate vedea sa-l smulga.Iar tu ..ramai campul gol ce nu mai rasare,desi are tot ce-i apartine.”Slaveste suflete al meu pe Domnul.”

Cat farmec are trupul tau,ascuns in rauri ce-l duc usor in marea care-l prosterneaza,o ironie a banalului ce-ti scurge picurile magice in tulburarile de ape din adancurile lumii.

Visezi sa stai cu cerul laolalta,in fratia drumului celui drept,pe care te plimbai cand erai mic.Visezi sa-ti vezi eroul copilariei,pictat pe tablourile din casa,pe pozele din ghiozdan sau pe medalioanele de la gat.Visezi sa fii cel mai bun,asa cum iti doreai sa ajungi cand erai de-o schioapa.Poate nu acum,dar toti ajungem cei mai buni.

Un bun fertil,dar perisabil,o nepasare surda a celui ce striga pentru ajutor.Cum stie surdul daca vorbeste sau orbul daca exista?Ei toti cred in dulcea betie ce-i asteapta la sfarsit,patrunsi de adevarul ce nu se mai termina niciodata.”Un erou moare o singura data,un las de o mie de ori”

Te-am strigat sa vii cu toata increderea ca n-ai sa uiti,chiar daca voi astepta pana se termina lama cutitului.Ti-am promis si nu m-am tinut de cuvant si m-am iertat inaintea ta.Banal adevar ce ma umileste ori nu-mi face cinste in niciun fel.Dar imi cheama recunostinta la tine,desi nu merit sa-ti arat ca mai traiesc inca.

Te visez fantomatic si uit,pierduta in ceata mintii mele,pentru ca mi-au secat apele.Vapori de dorinte si promisiuni,pacate ce le-am trecut cu vederea si cu mainile si cu oricare alte simturi ce-mi stigau :AJUTOR! M-am pierdut prin corabii ce s-au scufundat,incercand sa salvez steagul altora.

Ce te-am mai intristat,cat pamant ai ingropat pentru mine,sa-mi salvezi ochii de intuneric si buzele de frig.In genunchi imi cer iertare,desi poate ar trebui sa stau intinsa.Fatidic,sunt aici indoliata de farmecele mele pagane,ce le-am chiar pierdut demult!

A fost putin si mai e mult!Sau a fost mult pentru cat mai e?Se invarte pamantul mai repede sau gandurile m-au ametit pana la refuz…Refuz!Refuz!Refuz sa renunt la ceea ce am si la ceea ce voi avea.Refuz sa fiu partea slaba a dreptatii sau lama ascutita a taisului.Lasa-ma sa fiu balanta ce-ti masoara sentimentele.

Traim in amorteala clipei nestavilite,aroganti si naravasi,cu scuzele pe buze si cu linia prinsa de nas.Cautam sa pierdem ce au altii inainte sa ajunga la noi,de frica nenorocului nostru,ce-l alergam cu bratele deschise si cu mintea intunecata. Ca vor’aia:ce-i mai al dracu’ pe lumea asta decat norocul altuia?! Ne numim oameni dupa legea firii,dar n-avem fire de om prin lege.Ne tavalim ca matreata pe haine,cu sau fara,sus sau jos,intr-un egoism deosebit de aparte.

Stingem stelele de pe cer,cu lampa mintii ursuze si negativiste,dobandite dupa ani de munca asidua.Cine ne poate condamna ca ne-am chinuit?Ne-am chinuit toata viata:sa ajungem rai,lasi,indobitociti de flashurile societatii care clipeste alene in intunericul din jurul nostru.Farul care ne conduce la pierzanie,prin frigurile bolii noastre.

Am primit viata o data,dar ne nastem in fiecare zi:schimbarea perpetua in armonie ori extaz,in suferinta ori neputiinta.Am ajuns radicalul unui om nascut integru,unui nobil si al unui sfant.Am venit cu ce-am putut ,sa obtinem ce vrem,dar ne nastem cu ce am primit si plecam cu ce-am daruit.Gravitam in jurul propriei noastre voluntati ,ce are puterea de a sparge barierele timpului.”Ce-ti doresc eu tie,dulce Romanie…”

Am tacut:sa nu ma acuzi de sfidare,desi mana-mi dicteaza ca focul si focul imi arde ca mana.Am tacut,caci am spus tot ce voiam sa stii ca inteleg.Am tacut,ca acum sa vorbesti tu.Am sa tac,oricand vei vrea.

Sfarsit.

(ELEGIE pe tema mortii.)

Ti-am intins o cursa catre infinit,acolo unde primavara isi separa tinuturile.Ti-am lasat tot ce ai nevoie,acolo unde  ne-am adunat comorile si ti-am scris chiar si un cantec.L-am lasat ,sa-l cante vantul cu farmec si durere,in neimplinirea lui.L-am lasat pe el sa-ti spuna cat de mult am asteptat,poate ai asteptat si tu.Raspunsurile cad greu pe tamplele noastre si ne dor,pentru ca ne soptesc in ureche adevarul ce-l tinem cu ochii departe,sa nu ne frangem genele si sa ne dilatam pupilele.Mii de ochi vad in visuri povestea noastra ca umbra trecutului scanteietor,ca visul pamantului ce se invarte pentru noi toti.Noi nu vedem nimic.

Ies seara si astept.Ma astept pe mine.Sa gasesc un raspuns multumitor care sa-mi redea libertatea,sa-mi scurga tristetea pe bratele goale,asteptand sa ma prinzi de mana.Ma astept sa mai pot sa iubesc,inca o data viata ce mi-a scanteiat trupul in visare si focul ce nu se stinge niciodata.Iti simt prezenta..

Eu?Eu nu sunt niciodata acolo unde sunt ceilalti si niciodata nu fac ce fac ei.Am eu lumea mea,satula de nedreptati,satula de priviri covarsitoare ce-mi iau sufletul si-l arunca unde-si vad ei interesul.Am eu lumea mea satula de atatea si totusi mai e loc.Cand vrei sa vii ..

Nemasurate cuvinte am adresat nimanui,decat mintii mele ursuze,inchise pe cararea stramta a varstei mele,in padurea prea larga pentu a fi descoperita,prea intunecata pentru ca fi crezuta,prea racoritoare s-o parasesc si prea frumoasa sa fiu nefericita.Am alergat acolo pe cararile ce mi-au purtat drumul la tine,lasandu-mi farame de ganduri sa creasca florile si iarba,atintind idealuri si strapungand ceruri pe care altii nici nu le vad.Am crescut ca un rau,ca o floare pe mal,ca un fluture pe floare si m-am facut frumoasa ca vazduhul.Sa fii mandru de mine!M-am hranit cu tineretea mea si am nutrit pasiuni ,inocente si nebunii.Mi-am purtat gandurile pe aripile mele si m-am inaltat pe pacea din sufletul tuturor:ti-as da si tie o farama din mine!Daca as stii ca vrei sa ma astepti.

Ce triste si sfasietoare gandurile noastre:nu le-am crezut cand mi-au spus ca ele dor.Mi-au spus sa nu le aduc acasa,sa nu ti le trimit, ci sa le ingrop in poiana cu 1000 de flori.Sa le las acolo pana din ele ies viermi si apoi fluturi sa mi poarte fercirea peste vai.Cat esti de calm!Nici nu te superi,nici nu ma certi..

Oare n-am fost destul?In visul unei primaveri,in soarele ala lucios si caldut,in ploaia fina si marunta,in copacii ce cresteau cu flori,pe unde treceai tu si le faceai loc.N-am fost destula frumusete in visul tau?Te cred in cuvinte ce nu mi le spui,asteptand,torcand si visand,dand din picior in disperare,incepand sa-mi pierd rabdarea;te cred cand nu-mi spui,pentru ca existi.Pentru asta n-am cuvinte de repros si nici laude marete,dar am pace,dragoste si un strop din frumusetea mea.Oare n-am fost destul?

Sa fii tu povestea in care am crezut din tot sufletul si vrajitorul care m-a pacalit in final.

Fii tu mintea mea confuza care cauta raspunsuri pentru ploi si vant si mult mult soare.Strigarea care mi scutura ochii si rasul care mi descreteste fruntea.Fii cuvantul care mi increteste pielea si puterea de a face lucrurile pe care le doresc.Fii sincer si drept cu mine,iubeste-ma mult,in taina si fara repros,fara urme,sterge amprentele de pe trupul meu cu o baie calda in mari si oceane de vorbe frumoase,sarutari fierbinti si arte tropicale.

Strange buzele si tot trupul intr-o-mbratisare si arata-mi cine esti cu adevarat.Nu te ascunde dupa mastile de carnaval,pe care mi le pictezi cu atata maiestrie pe fata si nu pune pietre pe sufletul meu fantazist.Nu gasi scuze mimicii mele si nici nu ma ierta pentru vorbele grele.Explica-mi ce gresesc,fii tandru si lasa sictirul deoparte,fii mai bun si mai intelegator.

Fii atent la zambetele noastre,la senzatia de fericire,la caldura si profunzime,la mainile care se impletesc,la ochii ce se scurg in aval si se topesc precum ciocolata ori ca seninul cerului se adancesc pana se pierd in prea mult tu sau prea mult..eu.

Be good to me.And be here sometimes.

I’m not the one giving credit on that,blaming the stars and the moon and the universe altogether for failing,for giving away,for losing or what we fear the most.I’m not that one.

Not the one pretending to be away while the disaster happens and not the one to pretend at all.

But the one to fear.To feel guilt and misunderstanding,with  self,faith and consciousness .

The scent of fear follows us everyway:with reason,with power,with the desire to punish.and it eventually gets pretty fair:we deserve it,we mind it and yet we can’t understand.we go steady and away,in an attemp to cheat,to be safe.

We pretend that we say it loud and clear,but we say it alone.We pretend to expect the worst,but yet we make it worst if we can’t get it best.We’re hell of a liers and pretty dedicated to ourselves.And just because we have a good imagination, we start imagining things.And then we reach soo high that we can’t go back.We go stupid like cats ,up in the trees,because we deserve the top,but we can’t easily go back.We fail,up there,waiting for somebody to discharge us and  get us down.Down to the real world,to some bottom that we fairly deserve.