Lupta pentru existenta

Acum astrologia este formata. Patru milenii de nopti nedormite în temple, pe turnuri, pe piramide, i-au dat o viata trainica. Acum ea a cucerit un imperiu- de la oceanul Pacific la cel Atlantic, trei rase- alba, neagra si galbena, ard tamâie pe templele ei, trei continente- Europa, Africa, Asia; toata lumea veche sta la picioarele ei. Ea va arata acum puterea de care este capabila, caci va avea de dat trei lupta aprige, de trecut trei examene de maturitate, de înfruntat trei forte, cele mai mari care au existat pe lume. Prima lupta o va purta cu spiritul grec, adica cu cel mai rafinat si mai ascutit din câte au fost; arma duelului va fi aleasa de adversar: logica. A doua batalie o va da cu imperiul roman, acela caruia nu i-a stat nimeni în cale si care nu poate suferi o alta domnie în afara de lui. Si de data aceasta arma va fi impusa de adversar, adica cea în care nu l-a întrecut nimeni: gladiul(?) si spânzuratoarea. A treia ciocnire va fi cu crestinismul, adica cu cea mai formidabila forta a credintei ce a existat; si acum confruntarea va fi dusa pe terenul adversarului, adica pe cel al convingerilor si al fanatismului. Va scapa cu viata astrologia din aceste trei încercari de moarte? Iata minunea pe care, ca nimeni alta, o îndeplineste.

Duelul logicienilor

Vechimea astrologiei în Grecia. Marii Initiati. Popularizarea temei natale.

Argumente pro si contra. Astrologia cucereste prin scoala din Alexandria.

Data patrunderii astrologiei în Grecia este intrata demult în istorie - 280 î.e.n.; însa este neândoielnic ca acest an nu trebuie privit decât ca un ultim asalt al valurilor orientale, care au rupt zagazurile ce se mai opuneau puhoiului. Cu secole înainte, cei mai de seama greci au baut din fântânile Babilonului si ale Egiptului. Hesiod, Homer, Thales, Heraclit, Pitagora, Socrate, Platon, Hipocrat, Galien, Aristotel - toti au fost maestri mai mici sau mai mari în tainele astrologiei.

Ce se stia, si mai ales ce se credea în Grecia cu 7 secole î.e.n., data patrunderii primilor greci în templele egiptene? Centrul pamântului - imaginat rotund, dar plat -era la Delphi. Zeus, dornic sa afle unde este situat centrul lumii sale, dadu drumul la doi vulturi din extreme catre mijloc. Pasarile au zburat una catre alta, întâlnindu-se exact deasupra templului Pythiei, cel mai vestit oracol grecesc.

Plutarh afirma ca deoarece regele Spartei trebuia sa fie pe placul zeilor, acestora li se cerea un semn.

“Din 9 în 9 ani, eforii alegeau o noapte foarte clara, dar fara luna si se asezau în tacere, cu ochii fixati la cer. Daca observau vreo stea traversând cerul, aceasta avea semnificatia ca regii lor au gresit fata de zei. Atunci, îl suspendau din exercitiul functiunii, pâna când vreun oracol din Delphi, îl repunea pe tron.”

Dealtfel, nu începeau niciodata un razboi când Luna era în scadere si uneori chiar când era în crestere. Numai când era plina, se considera ca este o zi fasta pentru o asemenea expeditie importanta. Iata ce au patit athenienii din aceasta cauza: “La vestea debarcarii persilor, spartanii au decis sa-i ajute pe athenieni, dar nu au putut sa o faca imediat; nu au vrut sa violeze regula; au spus ca nu vor începe campania decât în ziua în care Luna va fi plina.” (Herodot VI, 106)

Nu mai putin interesanta este povestea lui Nicias, amintita de trei mari istorici - Plutarh, Tucidide si Diodor.

Acest tânar facea parte dintr-o familie atheniana, importanta si bogata. Fiind credincios si superstitios, aducea adesea jertfe la Delos; daruia cu bucurie o mare parte din avere în numele zeilor si cerea mereu sfaturi ghicitorului casei sale atât în importantele afaceri publice în care înainta treptat, cât si în obisnuitele treburi particulare. Numit general, a condus cu onoare o flota împotriva Corintului. Dupa câtava vreme, poporul athenian a deliberat public asupra unei campanii împotriva Siciliei. Nicias a urcat la tribuna, aducând argumente împotriva acestui razboi, mentionând ca atât preotii sai cât si astrologul casei au prevazut o desfasurare nefasta a evenimentelor. A urmat marele Alcibiade, care l-a combatut pe Nicias. El a declarat ca alti oracoli vad contrariul. Auditoriul era indecis, nestiind cine are dreptate. Iata ca au aparut calatori din Egipt, care au înfatisat oracolul de la Amon. “Athenienii vor cuceri Siracuza”.

În fata prestigiului suprem al astrologiei, toti s-au decis imediat. Va fi razboi si Nicias va comanda ostile, chiar daca nu crede în victorie. Nicias nu are nici o speranta: nenorocirea este anuntata prin destule semne: corbii au stricat o statuie a lui Palace (care trebuia aurita înainte de plecarea flotei); un om s-a mutilat pe un altar, iar plecarea a a vut loc loc într-o zi nefasta. Inainte de ridicarea ancorelor, ca orice bun general, Nicias a adus sacrificii si a îmbarcat pe vase o întreaga trupa de astrologi, sacrificatori si crainici. In rada Siracuzei, luptele au continuat numai cu pierderi.

Întristat, Nicias a comandat retragerea: imediat Luna s-a întunecat. Astrologii trebuiau sa gaseasca explicatia. Ei au afirmat ca eclipsa se opune plecarii. Trebuiau sa astepte de trei ori câte noua zile. Generalul accepta orbeste. Luptele s-au sistat, vasele au stat inactive în port; doar sacrificatorii au avut de lucru de dimineata pâna seara: zeii trebuiau îmblânziti. Aceasta situatie este imediat exploatata de siracuzani. Ei închid portile portului, distrug flota greceasca împreuna cu toti ocupantii.

Ce au spus athenienii la auzul acestui dezastru? L-au acuzat pe Nicias de credulitate? Nu. Oricine în locul lui trebuia sa urmeze oracolul. Nicias avea o alta vina. A ales astrologi prosti, care nu stiau ca în cazul retragerii unei armate eclipsa de Luna este un semn bun, fiind negativ doar pentru un atac.

Astrologia, prin intermediul celor care au învatat-o în templele asiatice si africane, a determinat ca stiinta greaca sa faca saltul brusc de la copilarie la o gândire matura, care a ridicat-o în fruntea civilizatiilor europene.

Thales (624 - 543 î.e.n.) a fost primul din cei 7 întelepti greci plecati la învatatura înalta din Egipt si Asia Mica. Indeosebi la Sardes a învatat stiinta cerului dupa conceptia babiloniana. Inca de pe când se afla în Egipt, a ajuns celebru prin masurarea înaltimii piramidelor doar cu ajutoriul unui baston, fara sa se catere pe monument. Reântors în patrie, a raspândit cunostiintele de geometrie si astronomie capatate peste mare, fondând scoala ioniana (un triunghi înscris într-un semicerc este drept; teorema triunghiurilor asemenea, ca si adevarata cauza a eclipselor).

Influenta eclipselor în istorie merita un studiu aparte. Lupte intermitente se dadeau între lidieni si mezi, fara ca soarta sa se decida în vreo directie. Atunci, pentru ca razboiul sa se termine, a fost hotarâta o batalie decisiva. Lidienii au ales ziua prorocita de Thales - 585 î.e.n., deoarece calculele matematicianului îi aratau producerea unei eclipse de Soare. In ziua aleasa, armatele s-au întâlnit, dar în timpul macelului, lumina de pe cer pieri. Inspaimântati, mezii o luara la fuga, în vreme ce lidienii, avertizati, se luara dupa dusmani nimicindu-i.

O alta eclipsa s-a produs în timpul asedierii Siracuzei - 310 î.e.n., de cartaginezi. Siracuzanii au vrut sa deschida portile si sa se predea înspaimântati. Comandantul, tiranul lor Agatalos, s-a aratat la fel de mare psiholog, pe cât era de razboinic. El a afirmat în fata întregii ostiri, ca astrologii i-au explicat situatia: eclipsa este un semn rau pentru asediatori, nu pentru asediati. Intelegând ca zeii sunt de partea lor, chiar dându-le de stire, siracuzanii au preluat ofensiva, câstigând în fata cartaginezilor.

Un al doilea initiat al grecilor a fost nemuritorul Pitagora. Insula Samos era vestita în tot arhipelagul Marii Egee prin bogatia, comertul si cultura ei. Polycrate o guverna cu blândete si se putea lauda în fata oricarui tiran grec ca întelege artele, stiintele si ca le protejeaza cum se cuvine. In anul eclipsei lui Thales -585 î.e.n., cel mai bogat argintar al orasului s-a îndragostit de tânara si frumoasa Parthenis. Dupa nunta, la care a curs din belsug vinul lui Chios, miere primavaratica si lapte de capra, tinerii casatoriti au plecat în luna de miere la tmplul din Delphi. Intrebata, Pythia le raspunse proaspetilor însuratei: “veti avea un fiu care va fi folositor tuturor oamenilor, în toate timpuriles.

Daca ne gândim la tabla care îi poarta numele, prezicerea nu putea fi mai nimerita. Copilul nascut curând - 584 î.e.n., crescu voinic; el raspundea cu multa chibzuinta si se vedea ca va ajunge un întelept, deoarece pierdea nopti întregi ca sa priveasca bolta si sa înteleaga figurile constelatiilor. Vestea existentei minunatului copil al negustorului de inele ajunse pâna la urechile lui Polycrate. Acesta îl chema la curte spre a se încredinta singur de cele auzite; ramase uimit de atâta întelepciune si hotarî ca tânarul sa fie trimis la învatatura în Egipt, pe unde calcase si înteleptul Thales.

Pitagora primi un papirus de prezentare la curtea faraonului Amasis; fu suit pe o corabie comerciala care tocmai se îndrepta catre gurile Nilului si dupa o calatorie linistita, se înfatisa înaintea puternicului faraon. Amasis privi flacaul si asculta citirea papirusului; dadu urmare cererii si preotii templului Neith-Isis din Memphis se îngrijira de instruirea si initierea oaspetelui în cunoasterea secretelor divinului Toth.

Tânarul ramase sa învete 22 de ani, ajungând treptat atât de departe, încât marele pontif Sonchis îl chema uneori la el pentru a-i întari ambitia.

Stiinta numerelor si arta vointei sunt cele doua chei ale magiei; Ele deschid toate portile universului. Acestea erau vorbele rostite solemn si raspicat pe care le auzea Pitagora, care ajunsese la fel ca preotii lui Isis. Preluase vorba, vestmântul si obiceiuruile lor. Poate ca nici nu mai credea ca se va întoarce în insula. Cum putea parasi pamântul care îl ocrotise atât de primitor si unde învatase involutia spiritului dupa moarte? Veni însa o zi când pamântul sfânt al Egiptului a fost invadat de barbarii persani, plecati dupa jaf si împinsi de crudul Cambise - demn fiu al lui Cyrus. Atunci Pitagora a vazut fara alta posibilitate decât de a-si înclesta pumnii, cum sunt omorâti maestrii lui venerati; cum papirusurile cele mai pretioase sunt arse, iar templele cele mai vechi, pângarite.

La retragerea hoardelor au fost luati ostatici mari dregatori si pontifi. Pitagora le-a împartasit soarta în aceste vremuri grele, ca si în zilele bune care trecusera; fu luat odata cu prizonierii si dus în captivitate în Chaldeea - ajunsa provincie persana dupa Cyrus. Prizonierii au intrat cu respect în cea mai mare metropola - Londra lumii antice, în Babilon. Cetatea era înconjurata de un brâu înalt de ziduri pietruite, late cât doua care unul lânga altul. Imprejmuirea avea 85 km.

Zeii s-au îngrijit de sarmanul prizonier. Clerul templului Bel, l-a primit ca pe un frate întru întelepciune; initierea începuta la Memphis a fost continuata aici, unde astrologia si magia aveau radacinile cele mai adânci. In altarele lipsite de ferestre se lumina dintr-o data si apoi brusc lumina se stingea.Cum era posibila aceasta minune? Magii numea “leu ceresc” un foc imaterial care arde ca trasnetul, si “serpi” niste sageti luminoase ca fulgerul -pe care stiau sa le mânuiasca dupa voie, pentru a lumina întunericul sau pentru a le arunca în capul cuiva prefacându-l în scrum.

Când a scapat din surghiun, Pitagora avea parul alb, iar vorba venea rar ca de la un batrân întelept ce era. S-a întors în insula- patria Samos, de unde plecase în tinerete, plin de vise si înflacarare. Acum se întorcea tacut, închizând în sine întelepciunea lui Bel si a lui Toth. Mama sa, buna Parthenis îl astepta singura, caci tatal sau plecase pe drumul cunoscut sufletelor pamântesti. Orasul s-a plecat în fata filosofului, deschizându-i o cariera politica. Dar un om care a citit si socotit o viata întreaga în umbra templelor reci, care a stat de straja la rasaritul tuturor planetelor, nu se putea împaca deloc cu clevetirile din Agora, cu galagia din port sau cu intrigile invidiosilor. Isi vându casa parinteasca si pamântul. Strânse aurul, o lua pe batrâna mama si pleca tocmai în Grecia mare, la Crotone. Acolo a initiat o scoala, în care tinerii aristocrati învatau tainele transmise oral si sub prestare de juramânt ca nu vor divulga aceste secrete. Initierea se facea treptat si cu precautie. Cei care nu pareau a fi destul de siguri sau nu aveau o viata austera, favorabila dezvoltarii spirituale, erau îndepartati.

- Soarele, propovaduia magistrul, ramâne în urma fata de stele cu 4 minute sau un grad în fiecare zi.

- Pamântul este rotund si izolat în spatiu - aflau discipolii de pe treapta a doua; iar Luna înconjurându-l, eclipseaza câteodata lumina Soarelui.

- Cele 7 note ale heptacordului corespund celor 7 culori componente ale luminii solare; celor 7 planete si celor 7 moduri de existenta; ele sunt reproduse în cele 7 sfere si în cele 7 stadii de dezvoltare ale foetusului; dupa care urma dezvaluirea misterelor celor de pe treapta a treia.

- “De-a lungul timpului fara de sfârsit, Dumnezeu cladeste lumea geometric.”- auzeau numai câtiva privilegiati.

- Numerele au puteri magice:”1” este însusi Dumnezeu, caci din el se trag toate, asa cum din el a fost creata lumea; “2” - reprezinta dualitatea dintre spirit si materie, bine si rau, viata si moarte; “3” si “4” - sunt numere perfecte, caci primul este Sfânta Treime, iar celalalt reprezinta cele patru elemente primitive, din care deriva toate corpurile materiale: apa, foc, pamânt, aer; “7” - este magic caci este suma a doua numere perfecte (3+4), el reprezinta unitatea dintre divinitate - 3 si omenire -4; numarul “10” este sublim, caci fiind egal cu suma celor patru numere pefecte (1+2+3+4 = 10), contine toate principiile cosmosului. Dar nimeni nu poate sti tot ce se soptea matematicienilor de pe ultima treapta, cum erau Filolaus, Archytas sau Lysis.

Acest mister între fiii nobililor, putea fi usor luat ca o primejdie pentru popor. Nelinistit, partidul popular navali în scoala, distruse cladirea, îi împrastie pe discipoli si îl gonira pe batrânul periculos. Pitagora s-a retras la Metaponte, unde nu a mai vorbit nimanui si unde în curând (500 î.e.n.) a dus cu sine o întreaga comoara, pe care omenirea a muncit secole de-a rândul sa o redescopere.

Datorita caracterului tainic al învatamântului pitagoreic, astrologia nu s-a raspândit si a ramas în continuare necunoscuta grecilor. Pe de alta parte, învatatura secreta a trecut din gura în gura, printr-o pleiada de întelepti, de care Grecia nu a dus lipsa niciodata. Din când în când, un întelept lua drumul sudului sau estului, pentru a reânoi mostenirea lasata de Thales si Pitagora. Dupa care a fost reluat firul învataturii orale secrete de la om la om. Socrate i-a transmis-o lui Platon, Divinul lui Aristotel, Stagiritul lui Alexandru, fiul lui Filip, care a mers pâna la Indus, pentru aflarea si îndeplinirea oracolelor ceresti.

Când Alexandru Macedon a deschis portile Orientului, astromancia a navalit ca un roi de albine peste insulele si coastele Mediteranei. Atunci a avut loc schimbarea. Din secreta, astrologia a devenit publica; din dogmatica, experimentala; din sacerdotala, laica; din autoritara, controversata.

Berose chaldeeanul si Manethon egipteanul de Sebenytos - circa 260 î.e.n., au divulgat secretul strigând întregii lumi taina pazita de milenii. Ambii au fost sperjuri si tradatori; au furat pentru a vinde; au abuzat de încrederea capatata si de functiile încredintate pentru a îndeplini sacrilegiul; amândoi fiind preotisi arhivari ai templelor sacre astrologice - Bel din Babilon si Amon din Heliopolis, unul a scris cartea pentru a o raspândi, iar celalalt a deschis o scoala pentru a divulga oricui taina încredintata.

Berose, dupa ce scrisese una dintre cele mai bune istorii ale chaldeenilor (sunt autori care sustin ca Berose istoricul nu este acelasi cu Berose astrologul), folosind cele mai pretioase documente din pivnitele templului Bel, a plecat la Athena unde i-a uimit pe athenieni, ca si pe învatati, cu preziceri care se îndeplineau întocmai. Drept recunostiinta si admiratie, i s-a ridicat o statuie în Gymnaziu (Athena), care avea limba lucrata în aur “din cauza divinelor lui preziceri” - Pliniu. Dupa putin timp, Berose a deschis o scoala publica în insula Cos, unde discipolii - printre care si Antipater - au navalit din toate partile.

Iata una dintre prezicerile lui, care daca înca nu s-a îndeplinit, are tot timpul s-o faca în viitor! “Pamântul va lua foc când cele 7 planete vor fi în conjunctie în Cancer si va fi acoperit de un nou potop, când fenomenul se va repeta în Capricorn “(semnele tropicelor).

Daca la orientali teoriile cele mai absurde si neântelese erau primite de oamenii simpli drept profund întelepte, spiritul dialectician al grecilor, le supunea pe toate la teribila proba a discutiei în contradictoriu. Astrologia a fost si de aceasta data la înaltime; a parasit neântârziat turnul de aur si fildes în care era tinuta de întreg orientul si a intrat cu încredere în piete, în agore si în foruri, unde înfrunta atacurile si raspunse cu aceeasi vigoare. Prin aceasta tactica, astrologia nu numai ca si-a asigurat viata, dar în acelasi timp a prilejuit o uriasa revolutie în istoria cugetarii: a popularizat, a laicizat si a dat un caracter rational stiintei. Logica greaca a fortat traditiile confuze si sacerdotale asiatice sa devina un ansamblu de doctrina unitara si coordonata.

Prima lovitura de tun a tras-o renumitul Eudoxiu din Knidos, matematician, astronom si vestit medic. Minte ascutita, pozitivist, el nu putea admite ceea ce nu era dovedit. Astfel ca declara falsa întreaga astrologie iar prezicerile ei le cataloga drept mincinoase. Manusa aruncata a fost ridicata de un adversar demn de o cauza mai buna, de divinul Platon!

“Adevaratul astronom - scrie el în “Despre Republica” - nu poate fi acela care cultiva astronomia “In felul cum o face Eudoxiu...”;aceste speculatii nu pot fi întelese imediat de orice persoana, si cere o putere de patrundere neobisnuita”.

Intr-un cuvânt, Platon îl face pe Eudoxiu un prost care nu poate patrunde întelesul ascuns al fenomenelor, si se margineste numai la aparente. De altfel astrologia se va razbuna crunt pe Eudoxiu. Celebrul Sistem al Lumii întocmit cu atâta truda de astronomul din Knidos, pentru a corespunde cât mai mult miscarilor observate la planete, a fost parasita de lumea savantilor în urma efemeridelor “Observatiuni pe 1903 ani”, aduse de Calistene din Babilon.

Odata ostilitatile deschise, au urmat schimburi de focuri neâncetate , de-o parte si de alta.

- Daca astrele influenteaza omul, aceasta actiune nu trebuie sa fie continua? Situatia cerului schimbându-se continuu, pronosticul mai este posibil?

- Momentul hotarâtor este al nasterii sau al conceptiei copilului?

- Doi gemeni au întotdeauna si în mod necesar aceeasi soarta? Oare cei nascuti în acelasi timp cu Platon si Alexandru au aceeasi soarta?

- Invers. Când Miltiade dobora mii de persi în lupta de la Marathon, înseamna ca toti acesti oameni s-au nascut în aceeasi ora, sub aceeasi zodie?

- Sextus Empiricus, medic si filosof, denunta, într-o lucrare de 10 volume, falsitatea horoscoapelor, atragând atentia ca, din cauza refractiei atmosferice, astrul ce apare la rasarit în momentul nasterii, este în realitate înca sub orizont. Iata si o alta obiectie mestesugita a lui Sextus. Tot ce se întâmpla în viata are trei feluri de cauze: 1-fatalitatea (precum viata si moartea), 2-hazardul (precum câstigul sau pierderea la loterie) si 3-liberul arbitru (precum casatoria sau divortul).

Orice prezicere care priveste fenomenele din prima categorie este inutila, caci efectele lor nu pot fi evitate; fenomenele din categoria a doua, nu pot fi prezise, caci atunci nu s-ar mai datora hazardului; în sfârsit, nici evenimentele din a treia categorie nu pot fi prezise, caci ele, depinzând de bunul nostru plac, noi putem oricând sa încalcam prezicerea.

Iata atâtea motive de lungi discutii si controverse!

Dar, privind bine, si astrologii au înteles aceasta din primul moment; totul nu se reducea decât la speculatii teoretice si la cereri de modificari de metode (deci la progresul “artei”), iar nu la desfiintarea ei. Argumentul ultim, experimental, le lipsea si unora si celorlalti. Horoscoapele gresite la nastere, creeau partizani pentru momentul conceptiei si invers. S-a ajuns chiar si la o cale de mijloc: momentul conceptiei influenteaza sanatatea trupeasca, iar momentul nasterii coloreaza portretul moral si intelectual.

Deoarece din 4 în 4 minute aspectul cerului se schimba, nu este de mirare ca doi gemeni pot avea vieti diferite.

In ce priveste obiectia refractiei, astrologia a transformat-o într-un titlu de glorie. A cautat sa deosebeasca orizontul real de cel aparent si sa alcatuiasca tabele de rasarit real, ceea ce, trebuie sa recunoastem, e mai mult decât o jucarie.

Dar, lasând la o parte orice alte considerente, daca un horoscop nu se îndeplineste, cauza nu este falsitatea doctrinei ci -se zicea- insuficienta metodei si inabilitatea operatorului.

Divinatia cereasca forma însa un subiect mult prea vast si prea arzator ca sa poata ramâne mar de discordie numai între doi aversari izolati, oricare ar fi valoarea lor. In curând ea ajunse tema de lupta a celebrelor scoli filosofice grecesti. “Academia”, stoicii, “Portica”, s-au declarat partizane, aparatoare si colportoare ale stiintelor stelelor; cinicii, epicurienii, scepticii, adversarii si detractorii ei. Diogene cinicul spunea: “filosofia si medicina i-au facut pe oameni cele mai întelepte animale; divinatia si astrologia, cei mai nebuni; superstitia si despotismul, cei mai nenorociti”.

Lupta a fost apriga, dar rezultatele au început sa încolteasca. Cel ce se îndoieste de toate, cel ce neaga mereu, este mai repede parasit de multime decât sarlatanul care promite orice si care atrage prin parfumul necunoscutului si al misterului. Atacurile se rareau, slabeau în intensitate, pe câta vreme numarul credinciosilor sporea. Ratiunea, obosita sa alerge încontinuu dupa un adevar ce ramânea mereu sub orizont, rusinata de a nu putea proba falsitatea unor influente tot atât de greu de sustinut, pe cât de greu de combatut, ceda pasul credintei oarbe a multimii. Decadenta Athenei, ca centru cultural si ridicarea pe prima treapta a scolii din Alexandria Egiptului, coincide cu biruinta deplina a astrologiei în lumea greaca. Pamântul îmbibat de milenii cu superstitii, era cea mai potrivita brazda pentru a primi si creste floarea veche babiloniana, altoita în Peloponez. Cetatea marelui împarat, credulul Alexandru, a fost cuibul preferat în care a salasluit si a prins aripi de vultur, astrologia. Acolo au trait si au stralucit cei mai vestiti învatati ai lumii vechi. Hisparc, cel mai de seama astronom, Aristarch din Samos, cel care a gasit distanta de la Soare la Luna si a sustinut sistemul heliocentric(!); geometrul Menelaus; medicul Claudiu Galien; Apolonius din Perga, geometrul conicelor si al excentricelor mobile; Ptolemeu Claudiu, inventatorul trigonometriei; Eratostene, care a socotit marimea pamântului atât de bine, cum numai de 200 de ani încoace s-a putut calcula exact. Aici s-au scris tratate mistice, opere nebuloase, încurcate sau meritorii (precum celebra Tetrabiblos), care au devenit cartile sfinte ale clerului astrologic pentru urmatoarele 15 secole. Aici s-a strâns si s-a prelucrat materialul primei sinteze ale stiintei umane (Megalis Sintaxis), reprezentând cea mai de pret comoara a gândirii antice. Aici a fost biblioteca (arsa de doua ori în decursul istoriei), pe friontispiciul careia scria: “vindecarile sufletului”. Aici, în cetatea lui Alexandru, cele mai renumite nume ale antichitatii stiintifice au ridicat steagul astrologiei si au devenit aparatorii ei neânfricati împotriva lumii romane - a fortei - sau a lumii crestine - a fanatismului -.

Lupta împotriva fortei

Din Grecia, astrologia se strecura pe nesimtite în Italia. Câti doritori de glorie si bani, câti imitatori ai lui Berose, câti aventurieri au trecut Adriatica? Care a fost primul? Dar cel din urma? Când anume? Aceste întrebari au ramas fara raspuns. Ceea ce stim este ca în secolul II en, ne trezim cu toate pietele, forurile, circurile, bâlciurile, mahalalele si cheiurile oraselor si porturilor romane gemând de nenorociti anonimi, care numiti “chaldeeni” sau “matematicieni” vindeau pentru un pret derizoriu horoscoape trecatorilor. Printre alti sarlatani care dadeau cu zarurile, ghiceau dupa fumuri sau pasari, desigur ca ei nu ar fi cucerit niciodata imperiul si Capitoliul daca pretorul Corneliu Hispallus (în 139 e.n.) nu le-ar fi oferit sansa de a-i martiriza. Acesta, închipuindu-si ca o idee poate fi ucisa cu sulita, a ordonat expulzarea “chaldeenilor” din Roma si chiar din întreaga Italie. Aceasta a fost suficient pentru ca patricienii si mai ales matroanele, la întâlnirile lor selecte sa se întrebe ce este cu noua arta a misteriosului Orient. “Cel mai bun mijloc de a face sa progreseze un sistem nesanatos este de a-l persecuta fara a-l combate”, zice cu toata dreptatea Bouche Leclerck. Daca autoritatea romana, rigida si neânduplecata a declarat razboi astrologilor, aceasta nu însemna ca dupa lasatul noptii, fiecare nobil în parte sa nu cheme vreun “matematician” pentru a-si descoperi viitorul. Moda cea noua a fost curând statornicita, punându-i în umbra pe vechii magicieni, care luptau zadarnic împotriva curentului.

Pe cât de rapida a fost infiltrarea astrologiei în peninsula italica, pe atât de fulgeratoare a fost ascensiunea ei, de la zdrentele cersetorului la purpura imperiala. Iata ca peste noapte, Cezar, însusi marele Cezar, a devenit “vestit astronom”. Urmarea singur mersul planetei Venus, deoarece se credea urmas al Zeitei. Când a fost în Egipt la oaza Amon, si-a cerut horoscopul, iar la întoarcere chema din cetatea Alexandriei pe astrologul Sosisgene pentru rearanjarea calendarului roman. Acesta fixa anul la 365 zile iar din patru în patru ani a adaugat o zi, anul devenind “bisextil” (asa cum se cunoaste în “vechiul stil”).

Când Cezar se ducea catre senat, unde a fost rapus de pumnalele conjuratilor, acesta nu a tinut seama de semnele rele, deoarece purta la gât un horoscop prezicator de glorie.

La nasterea lui Octavian, nepotul lui Cezar, un senator i-a întocmit tema natala, încredintându-l ca va mosteni tronul.

Ajuns împarat, August si-a luat ca sfatuitor un întelept, pe Theogene, care îi dicta conduita dupa mersul astrelor.

Poetul astrolog Marco Manilio a scris sub domniile lui August si Tiberiu, vestitul si voluminosul poem didactic “Astronomicon”, punând la îndemâna oricui stiinta nou sosita.

Tiberiu - al doilea împarat, a avut parte de horoscopul alcatuit de Scribonius, care îi prezisese de la nastere treapta la care va ajunge. In viata, a învatat singur regulile expuse de Manilio, pentru a nu fi înselat de alti astrologi în privinta recunoasterii celor care îi vroiau tronul. Furius Scribonianus a fost deferit tribunalului, acuzat si condamnat la exil “pentru a fi întrebat astrologii asupra datei mortii împaratului”. Imediat senatul roman a ordonat expulzarea chaldeeilor. Pentru multi împarati, astrologia nu era folosita decât ca un mijloc de guvernare; iar Decretele care se dadeau pentru persecutia, expulzarea si suprimarea astrologilor pot fi privite ca monopolizarea în mâna autoritatii a unui mijloc atât de pretios de conducere.

Ambitiosii îsi legitimau drepturile si filiatiunea pe baza horoscoapelor, în vreme ce femeile doreau sa intre în gratiile curtii, ajutate de sfaturile magilor. Emilia Lepida (din cea mai buna familie) a fost acuzata de “otravire, adulter si întrebari criminale adresate astrologilor în privinta casei lui Cezar” (în speta Tiberiu); iar Lellia - rivala Agripinei la mâna împaratului, este acuzata de cea din urma “de a fi întrebat astrologii si magicienii asupra casatoriei printului”.

Tiberiu l-a chemat într-o zi pe astrologul Thransyllus, despre care auzise numai lucruri bune. Acesta nu a ezitat sa îi prezica tot felul de fericiri si victorii. Deoarece împaratul a banuit ca Thransyllus este un sarlatan lingusitor, l-a întrebat la sfârsit cu un zâmbet mascat: “Pentru ca esti atât de destoinic, mi-ai putea spune cât timp mai ai de trait?”. Astrologul întelese amenintarea din aceasta întrebare. Pastrându-si tot sângele rece, ceru îngaduinta sa-si refaca tema natala, pentru a o cerceta mai exact. Deodata, începu sa strige cu un aer îngrozit: “Chiar acum sunt amenintat de un mare pericol”. Tiberiu, încântat de patrunderea si prezenta lui de spirit, îl lua sub aripa sa ocrotitoare. La 68 ani, s-a retras pe insula Capri, unde în cei 11 ani cât mai trai, înconjurat de prieteni si astrologi, a urmarit noaptea planetele în mersul lor neântrerupt, uitând de vechii zei ceresti si de noile griji pamântesti.

Aceasta atentie pe care o acordau împaratii credintei chaldeene, nu a întrerupt sirul persecutiilor la care legea romana o supunea. Chiar în timpul lui Tiberiu, o multime dintre astrologi au fost executati, iar unul numit Pituanius, a fost aruncat de pe o stânca în prapastie. Sub Claudiu, urmasul lui Tiberiu la purpura imperiala, au urmat noi “Senatus Consultus” atroce, dar tot atât de nefolositoare, ca si cei dinainte. Tacit spunea:

“Cartile lor sunt prohibite; daca erau descoperite, erau arse în public si posesorul lor deportat daca facea parte dintr-o familie buna, în vreme ce prostimea era omorâta. Dar astrologii sunt o rasa de oameni care îi tradeaza pe cei puternici, îi amagesc pe ambitiosi si care, mereu urmariti, vor ramâne vesnic în societatea noastra”.

Juvenal adauga:

“Cel care a fost exilat de mai multe ori, devine celebru. Lumea are încredere în arta celor care cu mâna stânga sau cu dreapta au zornait lanturile si au fost închisi mult timp. Daca nu a fost niciodata închis, este un om oarecare. Dar daca a vazut moartea de aproape, daca a scapat ca prin urechile acului de stâncile prapastiei Serif, este foarte cautat de cei multi.”

Crudul Nero nu a fost mai putin superstitios. Perceptorul din tinerete al printului - stoicul Cheremon, este cel ce a scris despre influentele cometelor; el se intitula “scrib sacru” al zeilor din Alexandria. Astrologul favorit de mai târziu al lui Nero a fost Balbilus, un om din cale afara de priceput. Când aparea pe cer o cometa care anunta moartea împaratului (aceasta fiind doar afirmatia lui), gasea tot el numaidecât mijlocul sa-si scape stapânul. Isi sfatui împaratul sa omoare cât mai era vreme un personaj ilustru de la curte în locul lui. Reteta se dovedi buna...minunea se produse...cometa îl lasa în pace pe împarat!

Dealtfel, îndemânarea lui Balbilus fu dovedita înca o data, când putu împaca tradfitionala prezicere aurispices cu arta cea noua, interpretând horoscoapele combinate - din stele si maruntaiele animalelor. Atâta întelepciune îl facu sa supravietuiasca teribilului sau tiran si sa-i ramâna mostenire lui Vespasian.

Vitellius - urmasul efemer de câteva luni al lui Nero, îi proscrise la rândul lui pe astrologi, dar acestia erau deja deprinsi cu persecutiile. Ei raspândira un pamflet anonim în care anuntau: “împaratul nu va vedea sfârsitul lunii”. Moartea lui a întârziat fata de prezicere cu numai câteva saptamâni si toti se corectara: “astrele au prezis ca nu va vedea sfârsitul anului”.

Vespasian, detronându-l pe Vitelius, îl chema imediat pe Balbilus, atât de folositor lui Nero si continua persecutarea astrologilor, ca si a celor ce continuau sa alerge în lumina lor, pastrând doar pentru sine foloasele stiintei milenare. O cometa sosi nechemata în timpul domniei lui; dupa regulile artei, ea prezicea nenorocire tronului. Vespasian însa nu se lasa impresionat, ci declara linistit: “Aceasta stea cu coama nu ma priveste; ea îl ameninta mai degraba pe regele partilor, pentru ca el are par, pe când eu sunt chel”. Este o atitudine curajoasa ce se potriveste cu cea avuta pe patul de moarte când, învingându-si agonia, se ridica din pat pentru a putea spune: “Un împarat trebuie sa moara în picioare”.

Desigur în decursul timpului, s-au ridicat împotriva chaldeenilor mintile luminate ale istoricului Tacit, consulului Caton, filosofului Favorinus, naturalistului Pliniu... Dar când cel mai virtuos dintre împarati, însusi stoicul Marc Aureliu crede, cine îi mai asculta? Cu tot secretul pastrat, stim ca împaratul i-a chemat în secret pe astrologi, pentru a afla motivul indiferentei Faustinei. Va fi aflat el ca un tânar gladiator era de vina? Chaldeeanul Iulian, alcatui pentru împarat un manual de astrologie militara - 174 e.n.

Într-o buna zi, înfuriat pe un astrolog care nu îsi cunostea bine meseria, l-a întrebat cu un glas amenintator: “de ce gen de moarte crezi ca vei muri, nenorocitule? Voi muri de frica, a raspuns acesta. Minti, relua împaratul, vei muri imediat de o moarte violenta”. Insfacat de doi legionari, se si vazu târât spre locul de executie, când întorcându-se striga:”Seniore, ordonati sa mi se ia pulsul si se va vedea ca am febra “. Aceasta prezenta de spirit îl înveseli pe monarh si îi scapa viata.

Traian si Adrian au fost aspri cu astrologii, ca si cu toate celelalte specii de ghicitori, dar odata cu dinastia romana a împaratilor sirieni, inaugurata de Septimus Severus - 194 e.n., astrologia, protejata pe fata de augustii sai orientali, a scapat de frica legilor ce o asupreau, ajungând oficial la cârma. In timpul luptelor sale Severus a mers ca într-un pelerinaj la Babilon, vizitând Egiptul, de unde a strâns multe carti sfinte ale vrajitoriei si ghicitului, pe cele îndoielnice închizându-le într-un beci. A vizitat mormântul marelui sau înaintas Alexandru si a dat ordin sa fie camuflat în asa fel încât nimeni sa nu îl mai gaseasca. Tânar fiind, auzise ca unei matroane, Iulia Doamna, i se prevestise prin tema natala ca va ajunge împarateasa. Ambitiosul general se grabi sa se casatoreasca cu ea pentru a-si asigura urcarea pe tron si trebuie sa recunoastem ca faptul a avut loc.

Alexandru Sever, împarat la 14 ani, a mers si mai departe: a încurajat stiintele si divinatia, instituind catedre platite de stat pentru profesarea acestora, astfel ca auspicia si astrologia sa se transmita sub adevarata lor forma, nu sub cea corupta printr-o colportare libera si necontrolata. In aceasta perioada, patricienii romani au platit gras prezicerile; iar matroanele nu s-au putut decide nici pentru întoarcerea unei vizite, pâna nu au obtinut mai înainte o consultatie.

Când a început decadenta în lumea latina, si a aparut scepticismul în zeii Olimpului si ai Parnasului, în ce se mai putea crede decât în stelele si în planetele de sus, pe care oricine le putea vedea, apropiindu-se si departându-se între ele? In 321 e.n., printr-un ordin împaratesc, a fost fixata definitiv saptamâna de 7 zile si repausul obligatoriu duminica. Din Roma, aceasta diviziune de 7, s-a raspândit în toate tinuturile vecine: Spania, Germania, Britania, Galia. Odata cu ea, astrologia si-a întins aripile peste întreg imperiul. Ideea a biruit forta; spiritul a învins materia.

Lupta împotriva credintei

În ziua în care imperiul universal al Romei s-a facut farâme, atunci când zeii latini si greci cad în uitare, când oracolele de le Delphi, din oaza Amon si din Olimp au amutit; când ziua de mâine era nesigura, când cerul se întuneca de nori barbari veniti de la rasarit, în ce se mai putea crede? In noua religie care se revarsa ca un torent din Asia, sau în stelele nemuritoare? Iata una dintre cele mai arzatoare lupte date în istoria omenirii vreodata, deoarece ambele credinte nu pot convietui: existenta uneia pretinde disparitia celeilalte.

Crestinismul propovaduieste mila si iertarea pacatelor de la bunul si unicul Dumnezeu, în vreme ce astrologia admite destinul creat si impus omului de armata zeilor planetari; primul acorda credinciosilor liberul arbitru, astfel ca în cea de-a doua viata sa poata fi pedepsiti sau rasplatiti, dupa faptele si meritele lor (Sfântul Efrem afirma: “daca Dumnezeu este drept, El nu poate crea astre genethliace, în virtutea carora oamenii ar deveni în mod necesar pacatosi sau cucernici”), pe câta vreme cea de-a doua, sustinând fatalitatea actiunilor, îl lasa pe om indiferent la ceea ce urmeaza în viata de apoi. O conciliere sau un compromis între aceste doua pozitii bine definite si ireductibile este de la bun început imposibila.

Astrologia nu poate, din unghiul ei, accepta preziceri posibile, ci numai irevocabile. A-i admite omului posibilitatea îndeplinirii a doua actiuni contrarii, înseamna a citi pe cer si ceea ce se va întâmpla si ceea ce nu se va întâmpla! Aceasta sau moartea astrologiei este tot una! Crestinismul, din unghiul lui, nu poate admite un destin hotarât cu anticipatie. Intregul cult ar deveni iluzoriu; orice rugaciune “o consolare a unor spirite bolnave”.

Crestinismul, negând predestinarea nu îi putea opune însa o argumentare logica solida. Citind cu atentie scrierile parintilor bisericii, de la Sf. Augustin la Sf. Toma, se simte ca doctrina lor este sovaitoare în aceasta privinta. Totul se reduce la întrebarea: se poate sau nu prezice viitorul? Dar istoria Vechiului Testament este plina de talmaciri si oracole. Iosif si Daniel îsi explica visele si totti profetii anunta viitorul. Cunoasterea anterioara a Venirii lui Mesia, este o dogma admisa de Biserica, care nu mai poate fi înlaturata. Deci viitorul este hotarât de Dumnezeu, iar omul îl poate afla. Cum? Prin revelatie divina nemijlocita de obiecte - zice biserica; prin horoscop, cu ajutorul stelelor -afirma astrologia. Diferenta nu are valoare atâta vreme cât este formala, fondul fiind comun.

Atunci care mai poate fi vina omului în fata unui destin imuabil? Aici teologia nu poate scapa dintr-o grava dilema: sau omul are liberul arbitru sa aleaga între bine si rau - Dumnezeu stiind dinainte ceea ce el va alege si atunci libertatea este numai aparenta; sau Dumnezeu nu stie ceea ce va hotarî omul si atunci El nu mai este atotstiutor. In vreme ce biserica se lupta sa armonizeze libertatea individuala cu prerogativele Providentei, astrologia senina sustinea simplu teoria fatalitatii.

Dar când fanatismul religios se loveste de o erezie milenara, discutiile nu pot ramâne pe câmpul azuriu al ideilor pure. Eretismul roman, îmbibat de zei si astre, îi lovi pe crestini prin cele 10 persecutii, în care mii de fiare au lins în circuri sângele martirilor; în care torte vii au luminat colinele Romei; în care un popor de credinciosi a intrat în catacombele fara aer si lumina. Dar credinta în Dumnezeu a triumfat “cu moarte pre moarte calcând”. Lumea a vazut cea de-a doua fasa a medaliei. Templele dorice si corintice de marmura si granit au cazut; statuile lui Fidias si Praxiteles si-au pierdut capetele si au fost îngropate. Sf. Vasile si Sf. Augustin au aruncat trasnete asupra ghicitorilor, constitutiilor apostolice si a altor concilii ecumenice (din Laodice 336; Aries 314; Toledo 400; Agde 505; Orleans 511; Braga 561; Auxerre 570; Nargonne 589), condamnând astrologia si afurisindu-i pe cei care o practica. Ingerii rebeli - se predica de pe amvoane, l-au învatat pe Cham si deci pe oameni, astrologia si farmecele. Acum, este rândul chaldeenilor sa fie persecutati si sa devina martiri; este rândul lor sa sufere si sa se ascunda în unghere, în pivnite si în misticism. Dar odata cu astrologia era periclitata întreaga stiinta antica. Gnosticii din Alexandria si Atena - ultimele cetati ale filosofiei astrale s-au ridicat la fel ca un sarpe lovit de moarte. Pagânii raspundeau cu mândria urmasilor unui trecut glorios, unei stiinte milenare, unui prestigiu imperial. Crestinii atacau cu patima neofitilor, cu fanatismul bigotilor. Blestemul lui Tertulian, aruncat magilor, astrologilor si otravitorilor, a rasunat în tot evul mediu.

Odata cu înaltarea pe tronul Bizantului a credinciosilor crucii, amenintarile s-au transformat în fapte. Edictele lui Constantin cel Mare, urmate de cele ale fiului sau Constantiu, au deschis seria represiunilor sistematice împotriva pagânilor - 313 e.n. Atunci, vestitul avocat Julius Firmicus Maternus, si-a parasit roba si clientela, luând pana pentru a sustine astrologia. Imensa pledoarie “Mathesis”, în opt volume, scrisa sub cei doi împarati, este un monument de abilitate avocateasca, pentru salvarea unui celebru condamnat la moarte. Pentru a-i scapa de pedepse pe confratii care raspundeau întrebarilor puse asupra situatiei statului si vietii Cezarului, Firmicus inventeaza ad-hoc, teoria ca destinul lor nu este previzibil. Insa garda imperiala îsi înmultea eforturile pentru a descoperi delictele interzise. Denunturile nu încetau, arestarile nu mai aveau sfârsit, închisorile nu mai aveau locuri.

Sa observam însa ca în chiar aceste zile, cele mai negre pentru astromancie, aceasta a fost atacata mai ales pentru ca se ocupa de chestiuni interzise: ceea ce nu este doar o recunoastere indirecta, ci si un omagiu mascat, pentru ca este crezuta si capabila sa raspunda. Pe de alta parte, iata-nu în situatia paradoxala în care un instrument, monopolizat la început de guvernare a ajuns sa-i fie exclusa imixtiunea în afacerile publice. Totusi, nici în aceasta situatie echitabila, cât de cât toleranta clanul nu putea fi împacat cu adoratorii planetari. Ei doreau detronara lui Constantiu si reintroducerea pe fata a pagânismului.

Criza ia proportii; conjuratii devin atât de multi încât armata alcatuita din grupuri de popoare si secte, îl proclama ca împarat pe cel mai cult, mai fanatic si mai îmbibat de elenism dintre ei, pe Julian Apostatul, cel care a fost crestin si care l-a renegat pe Isus, pentru a se întoarce la planete si la zeii pagâni - 361 en. Initiat în mistere de Edeusis si Maxime de Theurgis, discipolul scolii din Atena; practicând el însusi tot felul de divinatii, reânflori cultul lui Venus, al lui Mercur, si al lui Baal - Zeus - Jupiter. In guvern se instalara filosofii si astrologii. Când împaratul cazu ranit mortal într-o lupta cu Sapor - regele persilor, lua un pumn de tarâna si aruncându-l spre cer striga: “ai învins, galileanule”.

Reactia crestinismului a fost teribila. Fara actiunea moderatoare a lui Jovien, un pogrom fara precedent ar fi trimis în neant mase întregi de genethliaci. Profesorii lui Julian sunt executati; scoala din Atena desfiintata; iar cea din Alexandria arsa de fanatismul mahomedan, care se vedea încoltit de un pericol asemanator.

Dar cei multi si prosti, continuau sa creada în orice si cu predilectie în stele: ei reprezentau o forta peste care nu se putea trece. Cei putini si culti, cei îmbibati de clasicism si mitologie, erau sustinatorii dibaci si periculosi ai temelor natale; lor nu li se putea lua cuvântul decât odata cu capul. In aceste timpuri întunecate, biserica nu a permis în afara Bibliei ca manual stiintific, decât scrierile lui Aristotel, în care astrologia este ascunsa mai mult decât oriunde de un val. Dar spiritul mereu nelinistit si cercetator al oamenilor, nu se putea împaca numai cu ceea ce le permiteau teologii. Dorinta de studiu si de experimentare, nu-si putea gasi refugiul, decât în practica magiei si genethlialogiei.

Dar iata ca pagânii se apara tocmai cu arma adversarului, cu Biblia! Este scris textual ca Dumnezeu a creat lumea, zicând: “Sa fie lumini pe firmamentul cerului, astfel ca ele sa fie semne (ale viitorului) si (diviziuni de) timp”? Iata un argument care ofera o punte de legatura. Astrele nu hotarasc, ci sunt numai semnele celor ce se vor întâmpla. Treptat, chiar la Parinti, s-au zarit slabiciuni. Si cel mai aprig luptator - Sf. Augustin, apreciaza: astrologia este o revelatie diabolica, dar de multe ori, admirabil de adevarata! Tot el adauga în alta parte: pamântul se învârteste prost, având axa înclinata din ziua în care Adam a fost alungat din rai si pedepsit sa-si câstige hrana cu sudoarea fruntii.

Înclinatia axei aduce cu sine formarea si succesiunea anotimpurilor, deci pierderea primaverii vesnice.

Cel mai mare teolog al bisericii din Apus a fost cu siguranta Sf. Toma d”Aquino. Cine ar crede? El a trecut aproape la vedere de partea adversa, cautând sa împace cele doua teze. Incepe timpul în care “eruditi astronomi” ajung episcopi, arhiepiscopi sau cardinali, cum este cazul lui Pierre d”Ailly, 1350 - 1420 e.n., prelat francez si teolog celebru, partizan înfocat al influentelor astrale (de curând s-a atras atentia într-o teza de doctorat, prezentata facultatii catolice din Lille, asupra prezicerii lui d”Ailly, bazata pe un horoscop în care afirma ca în 1789 va fi o mare revolutie). “Infernul, Purgatoriul si Paradisul” lui Dante, pravoslavnicul poem de rasunet universal, este strabatut de duhul anatemizat. Poetul îsi marturiseste credinta în astre cu pretul pierderii mântuirii sufletului:

O, glorioase stele; O, univers plin de

mari virtuti, de la care eu recunosc totul,

oricare mi-ar fi infernul

(O, glorose stele, o, lume pregno

Di gran”virtu, dal quale io riconosco

Tutto, qualche si sia il mio ingegno)-paradisul XXII, 112

Curând, ultima transee a fost cucerita. Scaunul Sf. Petru devine binevoitor cu astrele si protectorul adoratorilor acestora. Iata-i pe Leon al III-lea, Silvestru al II-lea, Honoriu al III-lea, Clement al IV-lea si Urban al V-lea, prietenii chaldeenilor, cel putin la fel de mult cât au fost Sf. Denis, Sf. Malachie sau Sf. Nicefor. In 1623, marele consiliu al cardinalilor s-a întrunit la Roma, pentru a-l alege pe noul Sfânt Parinte al lumii catolice. Dar fusese deja facuta o prezicere: “noul Papa nu va trai nici 6 saptamâni”. Toti electorii stiau aceasta prevestire si toti credeau în ea, asa ca nimeni nu dorea succesiunea. In cele din urma cardinalul Barberini s-a oferit. Plin de bucurie, consiliul îl alege; Barberini devine Papa, dar precum era de asteptat, numai pentru o luna!

Se întelege ca în fata acestei situatii, partida este pierduta. Bisericii nu-i mai ramâne decât sa încline steagul si sa primeasca serpi straini în casa. Pe zidurile unei catedrale italiene este pictat zodiacul (pe vârful sulitelor din biserica Serbesti din Câmpulung Muscel, se vad o stea, Luna si Soarele), iar triada babiloniana s-a prefacut în Sfânta Treime. Nasterea lui Isus este cunoscuta de trei magi astrologi, care sosesc condusi de o stea (despre acesta stea s-a scris incredibil de mult. Cine era ea? Kepler si Ideler au calculat ca în anul 7 îen a fost o mare conjunctie între Jupiter si Saturn. Lumina lor reunita a dat impresia unui puternic astru necunoscut. Dealtfel, si pe alte cai s-a ajuns la concluzia ca nasterea Domnului Nostru Isus trebuie situata cu 7 ani înainte, întreaga cronologie fiind eronata - anul 1944 ar trebui sa fie 1951 de la nasterea Domnului. Alti astronomi cred ca steaua magilor ar fi fost o nova; unele pareri înclina catre o cometa).

.18) În secolul al IV-lea, craciunul a fost fixat pe 25 decembrie, pentru ca la acea data se celebra în antichitatea pagâna solstitiul de iarna - Sol Natalis Invicti, nasterea Soarelui neânvins. Sarbatoarea rusaliilor este la 7 saptamâni dupa paste; postul cel mare are 7 saptamâni, catolicii au 7 sacramente, cunosc 7 rugaciuni ale Tatalui Ceresc, lumea a fost creata în 7 zile si se împarte în 7 ore canonice, saptamâna crestina are tot 7 zile, ca si cea chaldeeana.

Clement al V-lea a ordonat prin bula papala “de Magistris” ca în “Universitatile din Paris, Oxford, Bologna, Salamanca, sa fie savanti catolici care sa aiba cunostiinte suficiente ale limbilor ebraica, greaca, araba si chaldeeana”.

Acum situatia este limpede. Astrologia a câstigat si cel de-al treilea razboi -cel mai lung, mai greu si mai sângeros. Din acest moment, nu se mai afla nimeni în fata ei. O asteapta zile de glorie.