Acum astrologia domneste ca o regina. Nimeni nu îi mai contesta suveranitatea. Scolile grecesti, ale dialecticienilor iscusiti, au disparut în negura timpurilor; imperiul roman, al legiunilor neânfrânte, este o amintire a istoriei; crestinii neimpacati sunt acum buni prieteni: o admit în biserica, o introduc în universitati, o primesc în palate. Europa, din secolul XIII înainte, este în întregime cucerita. Asia, însa, nu a fost niciodata pierduta.

Marea mostenire a Chaldeeii au împartit-o cu lacomie mongolii, arabii, evreii. Toti au contribuit la dezvoltarea astrologiei, au aprins cu faclia lor tortele vecinilor si le-au împartasit din belsug comoara fara fund si fara de pret a cunostintelor astrale.

Dar ceea ce poate face un singur om dintr-un popor si cu acest instrument din întreaga lume nu ne pot spune pe deplin nici Alexandru Macedon, nici Napoleon Corsicanul, caci atât grecii cât si francezii nu au asteptat venirea acestor cezari pentru a cunoaste ce este patria si gloria nemuritoare. Ceea ce a facut Ghengis Khan din cetele razlete de vacari inculti ale mongolilor raspânditi pe mii de kilometri, primitivi, fara constiinta unui trecut si fara un ideal comun, nu are asemanare pe tot întinsul globului. Astazi, în iurtele de piei peticite si afumate, în jurul focului de noapte, un popor decazut adoarme în sunetele alautei, ce repeta la nesfârsit povestea unui trecut glorios, când Ghengis Khan traia... O! pe acel timp, în acea vreme toti tinerii aveau un cal si un arc cu sageti, iar sirului de carute ce însotea “Hoarda de Aur” i se vedea numai începutul, sfârsitul nu.

In trei ani de lupte câstigate, Khanul Temugin, cel care domnea la “Nisipurile Negre” (Kara Korum), îsi câstiga faima printre conducatorii de triburi mongole. Venise timpul sa se solidarizeze toti vacarii si sa-si caute un loc, caci era foamete mare. Chiar laptele de iapa se gasea greu. Sfatul cel mare al sefilor (Curlitaiul) trebuia sa aleaga unul dintre ei, care sa-i conduca (1206). Cine ar fi putut sa o faca daca nu Temugin? Atunci un ghicitor, care se afla în roata multimii din jurul cortului Khanilor, îmbracat dupa moda astrologilor acelor locuri, cu palarie înalta de catifea si pelerina galbena aruncata pe umeri, iesi cu îndrazneala înainte strigând:

- Printul ales va trebui sa poarte numele de “Ghingis-Ha-Khan”, adica cel mai mare împarat sau împaratul neamului omenesc, caci acesta îi este rangul proorocit de stele. Tipete de bucurie si aprobare rasunara în piepturile Turcomanilor, Naimanilor, Mongolilor, Merchitilor, Uigurilor, Cheraitilor si tuturor neamurilor care se aflau de fata si care intrau în slujba lui Temugin, pentru cucerirea pamântului.

Ghengis primi numele, arma hoarda cu cele de trebuinta, dar mai ales nu uita sa ia cu sine pe înteleptii cei mândri, înfasurati în largile pelerine galbene, pe cei care stiau leacurile bolilor, leacul reventului si drumul planetelor. Prima data, Ha-Khanul arunca hoarda în China. Zidul cel mare a cazut, orasele au luat foc, armatele împaratului galben au pierit. Nimeni nu cuteza sa îl înfrunte, cu exceptia unui print demn , ce raspundea limpede, tare si cu îndrazneala, cu toate ca era captiv. Aceasta se putea numai pentru ca albise noaptea în turnul sau plin cu globuri de bronz, sferturi de cerc si calcule asupra Lunii. Când Ghengis se retrase din China a luat cu el numai ce era de pret pentru el: tezaurele din Peking si din celelalte orase facute scrum, precum si pe înteleptul Ie Liu Ciu Tai.

Dupa China, urma gloria distrugerii regatului Gusleac (mai târziu imperiul lui Tamerlan), împaratiei lui Ala Edin-Mahomed sahul lumii islamice, tarilor Indiei, rasaritul Europei. Tipetele si horcaielile miilor si poate sutelor de mii de sfâsiati în lupte nu au atins urechile Khanului Ghengis, dar cele sapte cuvinte: “E vremea sa se puna capat macelului”, spuse încet si muzical de Ie Liu Ciu Tai, fura auzite si ascultate.

Actiunea umanitara a învatatului astrolog a fost dovedita si în alte rânduri. Când Chitaiul îl sfatui pe Khan: “Ai cucerit calare o mare împaratie, dar nu o vei conduce tot de pe cal!”, acesta pricepu ca un întelept poate fi tot atât de folositor ca si tunurile. Iar când Ghengis s-a întors din nou catre tara fratilor galbeni, Ie Liu se grabi sa spuna: “Daca macelaresti pe acesti oameni, cum vor mai putea ei sa aduca servicii fiilor tai?”. Numai atunci batrânul cuceritor cazu pe gânduri. El a înteles în sfârsit ca nu tarâna arsa si goala este tara pentru un împarat ca el, ci adevarata împaratie este omul înfratit cu pamântul, cu natura întreaga, cu cerul universului. Atunci se auzi din gura autocratului un raspuns neasteptat catre un serv prins în razboi, catre un chitai la fel ca miile pe care le ucisese.

-Bine! Fii stapânul acestor supusi si slujeste-mi copiii cu credinta! -

Toti se uitara la Ogotai, la Tu-Lui, la Giagatai si la ceilalti fi ai Khanului, caci zilele tatalui erau numarate.

Dupa aceste cuvinte, nu a trecut mult timp si Khanul muri. Acum a venit ziua cea mare a astrologului. Autoritatea si întelepciunea lui salva de la dezmembrare enormul imperiu mongol, ramas fara conducator. I-L-C-T forta pe fiii marelui disparut sa recunoasca pe Ogotai sef. Dar fatalitatea imediata nu a putut decât sa fie amânata. Urmasii marelui Khan, toti ascultatori ai verdictelor planetare, unii cu capitala în China, altii tocmai pe Volga sau spre Persia, nu mai aveau o conducere unitara. Pe la 1400, un nou soare rasare pentru imperiul mongol: Timur-I-Lang, cunoscut sub numele Tamerlan cel Schiop. Acest demn urmas al marelui Ghengis i-a fost rival în totul: în cuceriri, în credulitate si mai presus în cruzime. Daca Ghengis a ars Pekingul, Samarkandul, Bukhara si alte vestite cetati bogate, Timur pârjoli pe lânga Bagdad, Delhi, Damasc, tot pe atât de numeroase metropole ce au existat odinioara. Daca primul omora tot ce întâlnea în cale, cel de-al doilea se desfata privind la Bagdad o piramida înaltata din 90.000 capete taiate neted pe sub barbie, iar la Delhi a ordonat sa fie sugrumati 100.000 de prizonieri, într-o singura zi. Ei bine, omul care credea ca aceste cruzimi nu sunt suficiente pentru gloria sa, omul numit cu groaza “bestia mongola” sau “sângerosul fanatic”, era cel mai pasionat protector al artistilor, al savantilor, al literatilor si un îndragostit de astronomie! Aceasta poate fi adevarat? Niciodata, daca...daca nu s-ar fi amestecat superstitia si prin ea folosul ce se putea trage. Cum acestor cuceritori le lipsea masura în tot ceea ce doreau sau înfaptuiau, Timur a trimis la învatatura, în academiile stiintifice fondate de el (în orasul sau natal Kech si în Samarkand -splendid recladita-) o multime de peste 150.000 oameni deodata. Atâta pasiune pentru cultura este mai periculoasa decât cea mai puternica otrava! Ea omoara cele mai adânci instincte criminale ale unui geniu distructiv. Nu mai departe decât Chah Rokh, fiul lui Timur si mostenitorul vastului imperiu, a mostenit de la tatal sau numai pornirile cele nobile, în timp ce cuceririle sale au fost numai în carti, cu care sa-si completeze biblioteca. Asa a fost nu numai cu Chah Rokh, dar cu toti urmasii “Celui din urma Capitan al Lumii” (Khanii Sabruh, Ulugh Beigh, Huseyin Baykara, Babur si Djellal-an-dine-Mohammed-Akbar. Ultimul, stranepotul lui Tamerlan, împarat mongol al Indiei - 1542-1556-1605 - este cel care a ordonat publicarea celebrei lucrari intitulata “Ayin-Akbary” sau “Institutiile lui Akbar”.).

Din toata aceasta dinastie de astrologi, întâietatea o detine Mohammed-Taragai-ben-Sharok (1395), cel supranumit Ulugh-Beigh. Din copilarie, se arunca cu o furie mongola si cu o ardoare de oriental asupra matematicii si astronomiei, materiile necesare astrologiei. El stia -si câta dreptate avea- ca un urmas al celor mai vestiti Khani, numai ca savant va mai putea figura în istorie. In cetatea sa de resedinta, Samarkand, construi (1420) una din minunile Asiei: un colegiu pentru savanti lipit de un observator urias, cu trei etaje. A ramas în amintirea generatiilor de arabi marimea instrumentelor folosite acolo. Neavând posibilitatea obtinerii preciziei prin finete, ei o atingeau prin marime. Astfel, pentru masurarea gradelor, minutelor si poate a secundelor de arc, s-a construit un sfert de cerc, a carui raza era de 60 m. Acest lucru parea atât de incredibil, încât astronomii moderni îl considera un basm. Insa, s-a dezgropat la Samarkand palatul si mormântul lui Tamerlan, precum si resturi din controversatul sfert de cerc. Fiecare grad avea un arc de trei sferturi de metru! Atrasi prin salarii princiare, peste o suta de savanti, folosind mijloace de masurare atât de precise, alcatuira celebrele tabele ale pozitiilor astrelor, numite ale lui Ulugh, apreciate secole dupa aceea (aceste tabele, întocmite pentru meridianul din Samarkand, dau pozitiile Soarelui si planetelor, evalueaza precesia echinoxului dupa schimbarea polului si da înclinatia eclipticii pe ecuator).

Pentru ce s-ar fi ostenit atât si ar fi facut o astfel de risipa, daca nu pentru interesul propriu? Astrele l-au rasplatit din plin. Ele l-au prevenit pe Ulugh ca Abdallatif, fiul sau cel mare, îl va detrona. Imediat tatal, uitând ca fatalitatea nu poate fi ocolita, ci cel mult atrasa, îsi îndrepta afectiunea catre Abdalaziz, cel de al doilea fiu. Cel cazut în dizgratie, temându-se sa nu piarda succesiunea, a pornit razboi împotriva tatalui sau. Ulugh fugi în Turkestan, dar avu proasta inspiratie sa se întoarca în Samarkand, unde acum domnea fiul sau. Acesta s-a prefacut ca-l primeste cu bucurie pe tatal sau, dar numai pentru trei zile, pentru ca în a patra sa î-l asasineze, împreuna cu fiul preferat. Iata ca si aceasta predictie s-a adeverit.

Daca despre mongoli mai puteam spune multe, în schimb despre arabi vom spune un singur cuvânt: întreaga lor istorie este împletita atât de strâns cu astrologia, încât ele nu pot fi despartite. De la început Mahomed, cucerind Mecca, a înconjurat în frunte cu idolii de sapte ori templul Kaaba, înainte de a patrunde în interior, unde primul sau gând a fost sa-i nimiceasca (Arabii povestesc ca la nasterea lui Mahomed, îngerii au îndepartat cu torte de lânga copil duhurile rele; ceea ce s-a vazut printr-o ploaie de stele si bolizi. Dar copilul nu era înca perfect purificat. Intr-o zi, arhenghelii Mihail si Gavril i-au întrerupt joaca; i-au scos inima din piept, i-au curatat-o si i-au asezat-o apoi la loc. La moartea profetului, ca si la sfârsitul lui Constantin, al lui Atila sau al împaratului Valentin, istoricii timpului nu uita sa pomeneasca de aparitia vreunei comete.): Coranul accepta fatalismul astrelor; steagul verde poarta cornul Lunii si steaua Profetului. In orice perioada, califii cauta horoscoape iar carturarii le cultiva. Pâna la sfârsit, cele doua notiuni: astronomie si astromancie, la arabi înseamna aceeasi idee.

Filiatiunea astrologiei arabe este certa. Scoala de medicina si astrologie de la Djondei - Sapur (Persia), continuatoarea traditiei chaldeene, înfiintata sub urmasii lui Alexandru si care a rezistat peste un mileniu furtunilor, a fost mult timp singurul focar stiintific din lumea araba (cand Justinian a împrastiat grupul de la Athena -529, filosofii scolii grecesti si-au gasit refugiul aici).

Se stie ca arabii se laudau cu traducerea mai multor lucrari direct din chaldeeana, dar ei au luat stiinta de unde o puteau gasi pe timpul lor, adica de la autorii greci.

Avântul stiintelor a fost început de califul Al-Mamun- nascut în 776 la Bagdad, urcat pe tron în 813 si mort în 834; fiul celebrului Harun-al-Rasid. Acest Ludovic al XIV-lea al arabilor, a angajat un mare numar de învatati pentru a-i traduce pe antici, controlându-le lucrul în sedinte saptamânale, tinute la palat. Atunci au fost retiparite “Elementele” lui Euclid si “Marea Sintaxa” a lui Ptolemeu - evanghelia astrologica a evului mediu, cunoscuta pâna astazi mai ales sub numele ei arab - Almagesta. Califul a ordonat ridicarea observatoarelor de la Bagdad si de la Kasium, precum si masurarea marimii Pamântului (prima a fost facuta de Eratostene, din scoala alexandrina; iar cea de-a doua este cunoscuta din Istorie).

Meritele lui Al-Mamun ne apar mult mai mari, daca ne gândim ca în Europa, în secolele 8-10, stiintele erau aproape sugrumate de prigonirea cre”tina. De asemenea, lui trebuie sa-i fim recunoscatori pentru pastarera multor opere ale antichitatii, scapate de la pieire prin traducerile arabe. Stiinta mahomedana, oricât de plina de superstitii, de astrologie si de magie - a fost singurul licar de lumina în noaptea acelor secole; a fost taciunele ramas din focul antic, de la care s-a putut aprinde la vremea potrivita faclia Renasterii.

La fel cum un bulgare de zapada ce se rostogoleste pe costisa unui munte, creste singur cu cât ajunge mai departe, în acelasi fel, vibratia produsa de Al- Mamun în mediul propice al lumii arabe, a crescut de la sine, însutit de amplitudine. Traducerile din siriana, indiana, greaca si alte limbi erau nenumarate; un fel de universitati - numite Madrasa s-au înmultit ca iepurii. Dupa Nisabur si Korasan au aparut: 11 la Mecca, 44 la Alep, 76 la Cairo, 126 la Damasc... In ele se învata algebra, filosofia, medicina si cu precadere alchimia si astrologia.

Urmatoarea poveste adevarata ne arata starea de spirit din acea vreme, într-o lume pestrita, în care stiinta se împletea cu sarlatania. Filosoful evreu Jacob-Al-Kendi a pus ramasag cu un vestit doctor musulman, ca este capabil sa ghiceasca doua cuvinte scrise de acesta pe un pergament, fara a le vedea. Califul Al-Mamun îi primi într-o sedinta solemna pe cei doi rivali, pentru a le fi martor si arbitru neutru. Nu s-a putut afla niciodata prin ce minune Al-Kendi a spus doua cuvinte identice cu cele scrise pe sulul pecetluit cu grija. Victoria era câstigata, dar pândea razbunarea. Discipolii batrânului doctor musulman jurara moartea celui care l-a facut de râs în fata curtii, pe maestrul lor venerat. Intr-o seara Al-Bumasar - cel mai fanatic dintre ei, cu un cutit ascuns în mâneca, se furisa spre casa evreului Al-Kendi. Cel ce stia totul, deci si cele ce i se pregateau, iesi în pragul case sale strigând asasinului ce se apropia: “Arunca-ti pumnalul, iar eu te voi învata astrologia!” La un asemenea noroc, Al-Bumasar nu se astepta. Era dovedit ca numai aici, la Marele Filosof, putea spera sa afle taina cea mai pretioasa. Târgul se încheie imediat. Al-Kendi, în perioada ce urma, îl facu pe Al-Bumasar “printul astronomiei secoului sau”.

Iata una dintre prezicerile acestui print: “crestinismul va dura de trei ori mai multe secole decât religia Profetului”.

Dintr-o istorie completa a astrologiei arabe, trebuind sa cuprinda toate numele astronomilor lor - adica o lista incomensurabila, îi vom aminti aici doar pe cei cu merite stiintifice deosebite.

Gia”Far ibn Muhamed al-Balkhi Abu Ma”shar (886, centenar, cunoscut în Europa sub numele de Al-Bumasar, tânarul fanatic de care se pomeneste mai sus, a scris opere astronomice si astrologice cu un rasunet imens în lumea latina si bizantina a evului mediu.

“_bd al”Aziz ibn”Othman al Qubisi, zis Alcabizio, este principalul scriitor arab din secolul 10, ale carui opere au fost traduse si retiparite în întreaga Europa (Venetia, Paris, Colonia...) de peste 10 ori timp de 6 secole.

Albatenius (+929) cel mai celebru astronom arab, avea observatorul la Mecca(?). Meritele lui sunt pe masura: a rectificat sistemul lui Ptolemeu în mai multe puncte; a redus excentricitatea orbitei solare, constatându-i deplasarea perigeului; a determinat oblicitatea eclipticii pe ecuator; a masurat durata anului tropic; a perfectionat teoria lunii si a planetelor; a îndreptat efemeridele lui Ptolemeu, publicând el însusi altele noi care îi poarta numele.

Când Egiptul a trecut sub domnia califilor Fatimiti, astrologia a facut primul pas în cel de-al doilea mars triumfal pentru cucerirea Europei. Este drept ca Omar a facut greseala sa incendieze faimoasa biblioteca din Alexandria -641 e.n. (atunci s-a spus:”daca aici se gaseste ceea ce este scris în Coran, biblioteca este inutila; daca are ceva contradictoriu, este periculoasa. Si într-un caz, si în celalalt, poate fi arsa.”), dar urmasii lui au reparat pe cât posibil aceasta pierdere. Când planeta Marte (El Kaher, victorioasa) trecu la meridianul locului - 969 e.n., piatra fundamentala a cetatii Cairo, noua metropola a lumii islamice, a fost pusa. Fatimitii si-au instalat aici resedinta,unde s-a construit înainte de toate, palatul Califului si observatorul astrologilor. A urmat scoala, cu o biblioteca a carei zestre a depasit repede 1000 de manuscrise ( cantitatea enorma pentru acele vremuri) plus doua globuri ceresti, dintre care se presupune ca unul era lucrat de însusi Ptolemeu.

Din Egipt, prin Tripolitania, Tunis, Algeria, Maroc, stiinta puse piciorul în Europa, pasind în Spania. Aici, califatul din Cordova a fost mai stralucitor decât cel din Cairo, iar înteleptii de pe lânga curtile din Alcazar si cele patru Alhambra rivalizau în renume cu cei din Bagdad.

Astrologia nu putea circula în Peninsula Iberica numai printre arabi si evrei, lasându-i neatinsi pe spanioli si portughezi. Poporul, burghezimea, nobilimea si suveranii au fost curând molipsiti. In Portugalia, Ioan al II-lea si Emanuel s-au înconjurat de magi, iar pasiunea pentru astrologie a lui Alfons al X-lea (1226-1252-1284), rege în Leon si Castilia, a determinat un important eveniment cultural al Spaniei. Avid de stiinta, Alfons a ajuns, cu ajutorul profesorilor arabi, unul dintre savantii timpului sau, capatând renumele de “El Sabio”(înteleptul). La observatorul ridicat de el lânga Toledo, mai mult de 50 de savanti, astonomi-astrologi apartinând celor trei religii, trudeau noptile în determinari de pozitii, caci regele le daduse o misiune clara: alcatuirea unor tabele cu pozitia astrelor mai bune decât ale lui Ptolemeu sau Albatenius. In patru ani au cheltuit peste 400.000 ducati, ceea ce reprezenta o avere enorma. Tabelele numite “Toledane” sau “Alfonsiene” au aparut în teascurile de la Venetia (1483) si au avut un succes care a întrecut cu mult propria lor valoare (principala lor calitate ramâne determinarea lungimii anului; 365 zile, 5 ore, 49 minute, 16 secunde -mult mai buna decât valorile anterioare- care nu întrece cele mai bune determinari moderne decât cu 26 secunde). Pe lânga diferitele tabele anexe (de sinus, de ora, etc.) s-a adaugat, bineânteles, nelipsita latura pur astrologica, de preziceri.

Flacarile ce ardeau în peninsula spaniola luminara întunericul de pe continent, atragând spiritele dornice de cultura ca pe fluturii de noapte. Care era nivelul stiintific din Europa dinaintea anului 1000? Stiintele reduse la coaja lor superstitioasa, amestecate cu o multime de vestigii ale practicilor pagâne, erau afundate în ocultism de severa persecutie a crestinismului. Mintile superioare, nemultumite sa se balaceasca într-o mocirla interzisa, fara orizont, au gasit alinarea mult dorita alergând în tara maurilor, a libertatii de gândire si a stiintelor experimentale.

Din multimea celor care s-au instruit în Spania, întorcându-se apoi acasa, alegem ca fata reprezentativa pe calugarul Gebert (sau Gerbert). Acest fiu de sclav, nascut în Franta, pe la 940, era prea însetat de cunoastere pentru a putea fi multumit cu cele ce i le spunea maestrul sau Albon. Când contele Borel, care tocmai pleca în Spania, îi lauda stiinta arabilor la care mergea, tânarul benedictin îl ruga sa-i permita sa-l însoteasca. Dupa trei ani de învatatura, Gerbert s-a întors maestru în Geometrie, mecanica, astronomie si alchimie. In acele vremuri nici nu era nevoie de atâta eruditie pentru a fi privit ca necromant si vrajitor. Totusi, calitatile superioare ale calugarului îl promovara încet în ierarhia monahala, el fiind primul papa (Silvestru II,999-1003) capabil sa întocmeasca un horoscop. Gerbert are meritul de a fi raspândit cifrele arabe în Europa, ale caror calitati au fost recunoscute imediat.

O scânteie, purtata de vântul reactiunii împotriva filosofiei scolastice medievale, plecata din Spania, a cazut în cetatea universitara Oxford, a calugarilor franciscani englezi. Un spirit rebel autoritatii Romei, de cercetare în loc de încredere oarba, de experienta în locul dogmei, îsi facea loc în acest colt îndepartat al nordului. Practicarea stiintelor nepermise a facut sa creasca repede crapaturile edificiului scolastic, sustinut de catolicism, astfel încât, atunci când mai târziu Henric VIII a decis separarea de Roma, pentru a putea celebra o noua casatorie, terenul era bine si din vreme pregatit.

Pionierul luptei cu puterile constituite, cu Biserica, cu Aristotel, cu Biblia, cu tot ce era consfintit si stimat de lume, a fost Roger Bacon (1214-1294) “doctorul admirabil” elevul scolii rebele de la Oxford. Inarmat cu matematica, cu metoda experimentala, cu spiritul critic -cu care era înzestrat ca nimeni altul-, el s-a ridicat ca un urias al gândirii, în fata caruia secolul sau ramânea unul plin de barbarie. Valoarea stiintifica a lucrarii “Opus Majus” nu a putut fi micsorata nici de superstitiile autorului, nici de rusinea suferita în închisoare, ca unul ce era banuit ca întretinea legaturi cu diavolul. Bacon este creatorul opticii moderne (enuntând egalitatea unghiurilor de reflectie si de incidenta), a explicat mareele si a calculat ca anul Iulian este mai mare decât trebuie, diferentele adunate fiind de 3 zile în 400 ani. Aceasta judecata l-a înaltat cu trei veacuri peste oamenii timpului sau. Marea greseala ce a comis-o afirmând ca Oceanul Atlantic, ce se credea ca desparte Europa de Asia, nu este foarte întins, idee sustinuta de cardinalul D”Ailly si luata ca temei de Columb pentru calatoria sa, a dus la descoperirea Lumii Noi (Contributia astrologiei la descoperirea continentelor se vede clar cu ocazia primei calatorii circumplanetare. Astrologul Rodrigo Faleiro a fost maestrul lui Magellan, învatându-l calculele astronomice necesare unui navigator. Inaintea plecarii, Faleiro face horoscopul expeditiei si gaseste ca astronomul care îl va însoti pe capitan va muri în expeditie. Sigur pe stiinta sa, el refuza onoarea ce i se oferea prin aceasta expeditie epocala. In locul lui îmbarcându-se, în 1519, Andreas de San Martin, spaniol din Sevila. Pronosticul lui Faleiro s-a îndeplinit întocmai: atât Magellan, cât si San Martin au fost asasinati de indigeni, în insula Cebu.)

Bacon gaseste ca este necesar sa învete araba, pentru a-i putea citi si întelege mai exact pe filosofii mahomedani, din operele carora sorbea cu nesat stiinta astrologica, dintre aur si miraculoasa piatra filosofala, neaflata înca de nimeni.

Dupa Roger Bacon vine Malenchton, savantul profesor si astrolog al Universitatii din Wittemberg, foarte apreciat la curtea Stuartilor, Francisc Bacon, baron de Werulam si alti fruntasi ai gândirii care încetatenesc astrologia în insulele Britanice. Curtea engleza a numit astrologi regali, gest pe care îl urma si marea regina Elisabeta (1533-1558-1603), fata de John Dee (1527-1607). Se cunoaste umatoarea convorbire pe care a avut-o într-o zi de rea dispozitie Henric VII cu astrologul sau:

- “Unde voi petrece sarbatorile Craciunului?”, întreba suveranul.

- “Sire, nu pot sti aceasta.”, îi raspunse cu umilinta si cu oarecare precautie astrologul, caci regele se putea foarte bine duce în alta parte decât ar fi spus el.

-”Eu sunt deci un astrolog mai bun decât tine, caci eu stiu ca tu îl vei petrece în Turnul Londrei.” (vestita închisoare), îi întoarse vorba Henric, ordonând în acelasi timp sa fie arestat imediat.

Regele era însa un credincios convins al puterilor astrale. Proba definitiva o da testamentul sau. Deoarece marele Cristofor Columb, a prezis ca sfârsitul lumii va fi în anul 1664 (!), el testeaza suma necesara pentru 155 parastase anuale, câte se vor mai putea celebra de la anuntul mortii sale (1509), pâna la judecata de apoi!

Incendiul astrologic în Germania, se raspândeste de la o abatie a calugarilor benedictini (fondata în 830), în Hirschau, oras în Wurtemberg. Aici, pe la 1100, abatele Wilhelm, ca si benedictinul Herman Contractus, influentati de stiinta araba, încep sa scrie lucrari în mai multe volume, despre doctrina sublima. Lucrarea s-a pastrat si dupa 450 de ani si un editor a imprimat-o (Bâle, 1531). Din ea aflam ca preacucernicii parinti marturisesc despre comete ca sunt focuri aprinse de vointa Creatorului, în semn de prevestire. Pârjolul, adus din Spania în Hirschau, se întinde cu repeziciune si patrunde, odata cu Frederic II (1194-1250) în palatul regal. Crescut de Papa Inocentiu III, nepotul lui Barbarossa, a fost cel mai nerecunoscator discipol fata de maestrul si protectorul sau. Frederic era viclean, necredincios, ocrotea stiintele interzise, fiind el însusi un bun cunoscator al matematicii si astronomiei. A construit o bolta de aur, figurând cerul, în care s-au încrustat pietre pretioase, închipuind stelele.

Nu mai putin credul a fost Frederic III (1440-1493), care se ocupa personal cu alchimia si astrologia. El avea semne, numere, litere kabalistice în care credea. Astfel sirul vocalelor A-E-I-O-U însemnau: Austria va domni peste tot universul (Austriae est imperare orbi universo). La 17 noiembrie 1492, un mare metorit a cazut în Germania. Imparatul a interpretat acesta ca un semn pentru reânceperea cruciadelor (Este drept ca în timpul celor opt expeditii cruciate, europenii au cunoscut si au adus acasa direct din Orient anumite credinte în stele).

De la catedrele universitare (Wurtemberg, Tubingen, Ratisbona...) se predicau în acelasi timp, adevarata si falsa fata a stiintei cerului. Oare Luther, prietenul si colegul de cancelarie la Wurtemberg, al lui Malenchton, putea sa ramâna neinitiat? Cei mai vestiti astrologi din toti germanii au fost însa cu siguranta John Muler zis Regiomontanus (1436-1476), ajuns arhiepiscop de Ratisbona, Johan Stoeffler (1452-1531) si Paracelsus (1493-1541).

Stoffler, acest merituos astronom si matematician, numit la doar 30 de ani profesor la universitatea din Tubingen, se specializase în horoscoape asupra prezicerii timpului, ceea ce îl îndrituieste la titlul de parinte al meteorologiei actuale. Gravele lui erori pot fi scuzate cu usurinta gândindu-ne la surprizele rezervate chiar si astazi de buletinele meteorologice. In horoscopul sau personal Stoffler a citi ca va muri într-o anumita zi din cauza unui corp tare care-i va cadea pe cap.

Aducându-si aminte de Eschil, care într-o împrejurare identica si-a mutat patul pe câmp sub cerul liber, astrologul nostru, în ziua fatala s-a închis în casa. La un moment dat, câtiva amici bat la usa. Stoeffler, împins de piaza rea, le deschide. Se încinge o discutie spinoasa, stropita de vin (cu masura, se zice...) si pentru a-si sustine parerea, gazda se repede la biblioteca spre a consulta un volum de specialitate. Din greseala toate rafturile se rastoarna peste capul nenorocitului, omorându-l, asa cum prezisesera astrele.

Un întreg congres international de medicina a închis ochii asupra preocuparilor magice, astrologice si alchimice ale lui Filipus-Aureolus-Teofrastus-Bombast von Hohenheim, pentru a putea comemora a 400-a aniversare a mortii celebrului medic. In goana lui nebuna dupa stiinta alba sau neagra Bombast, zis mai adesea Paracelsus, a strabatut Elvetia, Germania, Franta, Italia, Spania si Anglia. A fost rapit în Polonia de tatari, practicând la ei alchimia; razbatu de acolo la Constantinopol si în Egipt, întrebând sau cumparând la nevoie farmece de la barbieri, maseuri, moase, magicieni, astrologi, tigani, calai, oameni de jos, ca si de la savantii întâlniti în drumul sau. Ajuns profesor la universitatea din Bâle, el a profesat si a scris ca un medic constiincios si de valoare, dar si ca un neoplatonician convins. Pentru el, “piatra filosofala” trebuia sa aiba trei calitati: 1- sa transforme în aur prin atingere mercurul sau plumbul topit; 2- luat ca medicament, sa vindece de orice boala; 3- pus pamânt, sa faca sa creasca si sa rodeasca în câteva ore orice planta. Actiunea “pietrei” în cele trei domenii-animal, vegetal si uman- îl îndrituia sa o numeasca “remediul celor trei regnuri” sau “panaceu universal”, aceasta datorându-se unei mari cantitati de energie vitala închisa într-un volum foarte mic. In ceea ce priveste medicina astrala, el sustinea ca planetele ne ating sanatatea prin mijlocirea unei atmosfere misterioase ce înconjoara totul (denumita de el marele M). Când astrele viciaza acest “mare spirit pimitiv M”, pe pamânt se produc epidemii.

Iata ce credea parintele medicinei moderne, caruia i se comemoreaza regulat centenarele de catre savanti.

Secolul XVI este acoperit, din Spania pâna în Germania, de Carol Quintul si fiul sau Filip II. Ei bine, împaratul Carol este un stralucit exemplu de mentalitate superstitioasa a timpului. Se stie ca a înfiintat un colegiu de astrologie, iar de la experientele de magie, la care tinea sa asiste, se pomeneste de un craniu care a zburat, ocolindu-l de trei ori si care apoi i s-a asezat pe mâna. Deasemena se stie ca aparitia marii comete din 1555 i-a dat ideea abdicarii sale. El s-a retras în mânastirea Yuste, unde s-a ocupat cu astrologia, fierberea leacurilor si potrivirea mersului unei multimi de orologii-pendule, ceea ce nu i-a fost mai usor decât conducerea vastului lui imperiu.

Poate mai mult ca oricare tara, Italia a fost inoculata de virusul tuturor practicilor oculte si interzise, iar când Renasterea le-a scos la lumina din cotloanele în care erau ascunse de secole întregi, aceasta parte a Europei a devenit pepiniera de aprovizionare a continentului cu tot felul de doctori ai stiintelor viitorului. In universitati (în special la Bolognia, Padova) catedrele de interpretare a temelor natale erau ocupate de figuri reprezentative ale stiintei italiene. Nenumarate opere de arta ale peninsulei, marturisesc stima si interesul de care se bucura acolo vechea descoperire chaldeeana. Putem nota, printre cele mai importante, orologiile din turnurile Padovei si Venetiei, fântâna din Perugia, capitelurile din palatul ducal din Venetia, catedrala din Lucca, “Battistero” din Parma si în special decoratiile din salonul cel mare al “Palazzo dela Ragione” din Padova. Aceasta ultima pictura, la care au contribuit mai multi artisti - printre care Giotto, reprezinta ca parte principala cele 12 zodii, carora li se asociaza cei 12 apostoli (Paris - statuia lui Carpeaux, în gradinile Luxemburg- “i multe alte orase au opere de arta cu subiect astrologic. Bucurestiul are doua: armila din gradina bisericii Sf. Gheorghe si fântâna din piata parcului “Carol I”.).

Inainte de a pomeni numele marilor italieni ce si-au dedicat viata stelelor putem spune ca în cele cinci veacuri de glorie ale astrologiei, numai trei oameni de frunte au avut taria si curajul sa o atace: Calugarul Savonarola, enciclopedistul Pico dela Mirandolla, procurorul de la “Nation de France”, Jean Charlier, zis Gerson. Dar, atât predicile primului, scrierile celui de-al doilea (“Contra Astrologos”) cât si condamnarea publica a Sorbonei, obtinuta de cel de-al treilea, nu au schimbat mare lucru în situatia dominanta ce si-o capatase astrologia. Spiritele slabe au fost mai ales impresionate de moartea lui Pico în ziua si ora prezisa de astrologul Bellanti, decât de argumentele iscusite din cartea filosofului. Dar ce puteau face trei detractori contra a trei sute sau trei sute de mii de partizani? Chiar sirul celor mai de frunte este prea mare pentru a nu obosi amintindu-i (Este interesant de stiut ca atât Dante cât si Boccacio au fost initiati în stiintele cerului).

Dintre toti, Cardan, atât prin valoarea sa ca om de stiinta, cât si prin întâmplarea care i-a încheiat zilele, nu poate fi lasat în umbra. Gerolamo Cardano, nascut la Pavia în septembrie 1501, a avut o tinerete zbuciumata, între un tata iubitor, dar care nu l-a recunoscut drept fiu si o mama inculta, care l-a chinuit mult. Dupa studiile facute în orasul natal, au urmat cele de la Milano si Padova. Peste tot a învatat gramatica, matematica, astrologia si medicina. A ajuns pe rând laureat si doctor al universitatii, iar apoi profesor la scolile palatine, dar mai presus, un spirit dublu de savant si necromant. Rasunetul renumelui sau de matematician (în special meritul gasirii formulei de rezolvare a ecuatiei de gradul al treilea); a strabatut veacurile pâna la noi; ecoul faimei sale de medic-astrolog a strabatut capitalele lumii. Paris, Londra, Copenhaga, Edimburgh îl cheama si îl acopera de daruri; Papa i-a acordat spre batrânete o pensie.

Horoscoapele întocmite de Cardan, au fost adevarate pentru altii. Cum nu putea fi al sau propriu? El a gasit ca va muri în ziua când va împlini 75 de ani. Iata ca se apropie 24 septembrie 1576, fara ca batrânul Gerolamo sa simta semnele sfârsitului. Cum putea marele Cardan, savantul onorat la curtea regelui Eduard VI al Angliei, la Paris si la Vatican, sa se faca de râs? A preferat sa nu manânce înaintea datei prezise pentru a ramâne prooroc pâna la moarte. Iata de ce marele matematician a murit cu trei zile înainte de a împlini 75 de ani.

In Franta, credintele straine au venit de peste munti: din Italia, trecând Alpii, din Spania peste Pirinei. Pe pamâtul ei toate zvonurile sosite din cele patru vânturi ale Europei s-au încrucisat si au crescut, înspaimântând pe tânar si batrân. Precum anul 1000 a fost considerat anul ce va aduce cu sine sfârsitul lumii, tot asemenea anul 1186 a fost asteptat cu groaza ca fiind menit sa încheie socotelile pamântenilor. Cu “apte ani înainte astrologii de toate natiile s-au pus de acord în a vesti toate evenimentele nefaste ce vor decurge din conjunctia tuturor planetelor. Dar luna septembrie a lui 1186 a trecut fara ca pamântul sa sufere ceva din integritatea lui sau astrologia din prestigiul ei.

Dupa aproape patru secole în care omenirea a vut destul timp sa uite lucruri mai grave decât proorocirea neâmplinita pentru 1186, din Germania a sosit o veste îngrozitoare.. Renumitul Johan Stoffler a anuntat ca în 20 februarie al anului 1524 va începe ploaia noului potop, care va aduce sfârsitul omenirii. Lucrul era sigur, caci cele trei planete superioare (Marte, Jupiter si Saturn) se adunau în acea vreme în constelatia acvatica a Pestilor. Pe masura ce ziua fatala se apropia, groaza de moarte înnebunea oamenii. Nimeni nu mai voia sa lucreze, datoriile nu se achitau, câmpurile ramâneau în paragina nelucrate, bisericile gemeau de lume din zori si pîna în noapte. Cele câteva voci care chemau lumea la ratiune nu erau auzite de nimeni. La Toulouse, doctorul Auriol, aducându-si aminte de Noe, a pus sa i se construiasca o arca încapatoare pentru animale si familia lui. Ironia soartei! Luna februarie a fost cu totul secetoasa, încât noua arca a lui Noe a ramas pe uscat, nestropita de vreo picatura de ploaie.

Dupa aceasta întâmplare, astrologii au schimbat metoda. Asteptau ca mai întâi sa se produca un eveniment însemnat si apoi raspândeau vestea ca întâmplarea s-a datorat unui anumit aspect ceresc. Asa s-a procedat în 1525, când regele Franscisc I a fost luat prizonier de catre Carol Quintul în batalia de la Pavia, sau în 1564 când în Europa bântuia ciuma.

In Franta, sirul regilor creduli îl începe Carol V (1337-1380), cel caruia i s-a spus “le Sage”, adica “Inteleptul” dupa întelesul timpului. Meritându-si din plin renumele, regele a protejat cu zel literele, artele, stiintele; a fondat biblioteca regala (care ajunsese sa numere în ultimii sai ani pâna la 1000 de manuscrise), a marit privilegiile universitatilor si s-a interesat el însusi de mersul planetelor. A chemat din Italia o multime de învatati în toate, si în stele, printre care pe Tommaso de Pizan, vestitul profesor de astrologie de la universitatea din Bologna. Pentru studiul public al influentelor astrale, regele a pus sa se construiasca o cladire în strada Foin-St-Jacques, pe care a numit-o College du Maître Gervais, dupa numele preaiubitului si stimatului sau doctor particular. Serviciile lui Gervais “Suveranul medic si astrolog” al curtii, au fost întotdeauna foarte bine rasplatite material de rege si copios rasplatite moral, prin binecuvântarile papei Urban V.

Marele istoric francez Henri Martin (Historie de France, Paris, 1864, tom V) povesteste despre sfârsitul lui Carol urmatoarele:

Se spune ca pe când Carol nu era decât duce de Normandia, regele Navarrei i-a dat un venin, în timp ce Carol vizita acea tara. Atunci i-a cazut parul din cap, ca si unghiile de la picioare si de la mâini; devenise la fel de sec precum un baston si nu i se gasea remediu. Unchiul sau, împaratul Romei - Carol IV, auzind de aceasta boala, îi trimise fara întârziere un maestru medic, cel mai renumit în domeniu care traia în acel timp.

Acest medic îi facu regelui - care era pe atunci duce de Normandia, cea mai faimoasa cura de care s-a putut auzi; el a redus cantitatea de venin pe care o luase ducele, ajutându-l sa-si recapete parul, unghiile, sanatatea, restabilindu-l total, redându-i toate fortele, iar veninul iesea din organism printr-o mica fistula incizata la brat. Plecând, medicul îi spuse viitorului rege: “Indata ce aceasta mica fistula va seca, veti muri fara scapare si veti avea cel mult 15 zile pentru a va gândi la sufletul vostru...”. In primele zile ale lui septembrie 1380 fistula a început sa se usuce, sa nu mai curga, producându-i ducelui îndoieli asupra mortii. El a ordonat, ca un întelept ce era, sa fie pegatite toate cele trebuincioase. Ii chema pe cei trei frati în care avea cea mai mare încredere: ducele de Berri, de Bourgogne si de Bourbon - ultimul fiind fratele sotiei sale; lasându-l deoparte pe un alt frate - ducele d”Anjou, pe care îl simtea lacom de domnie.

-Scumpii mei frati, le spuse celor trei printi, vi-l recomand pe fiul meu Carol; încoronati-l ca rege, cât mai curând dupa moartea mea si sfatuiti-l, ca unchi buni, cu loialitate în toate afacerile sale. Toata încrederea mea sta în voi. Copilul este tânar, are spiritul usuratic si va avea nevoie sa fie condus de bune principii, cu atât mai mult cu cât un maestru astronom (astrolog) a afirmat ca în tineretea lui va avea mult de lucru, va trebui sa se strecoare prin mari pericole si mari aventuri.

Carol a murit la 16 septembrie, adica exact la 15 zile de la uscarea fistulei.

Dupa Carol, cel mai luminat, mai valoros si mai credul rege francez din evul mediu a fost Ludovic al XI-lea (1423-1461-1483), cel mai diplomat, mai crud si mai ascuns rege al Renasterii franceze. La fel cum în politica i-a fost permis totul ca sa-si atinga telurile, identic a alergat oriunde a sperat sa afle viitorul. Ludovic auzise ca s-ar fi aflat departe la craiul Ungariei, Matei Corvin, un filosof vestit cititor în stele, pe nume Galeotti Marti- un barbat înalt impunator si pasind cu demnitate. De o asemenea iscusinta avea nevoie imediat regele, chiar daca italianul ratacitor îi va cere un trai mai ales decât are parte un curtean, cu sânge nobil.

Lânga castelul din Plessis-les-Tours, cea mai bine pazita fortareata si resedinta favorita a regelui, într-un turn despartit de cladirile mari ale Curtii, a fost poftit Martivale sa se odihneasca ziua, în caturile de jos; dar sa vegheze noapta pe terasa de pe acoperis, la miscarile astrelor. Invatatul, care cunostea lucruri ascunse poporului (Galeotti Marti - Martius sau Martivalle, nascut în Italia, la Narni, a scris printre altele vestitul tratat “De vulgo incognites”- Despre lucrurile necunoscute multimii), a primit târgul, facând drumul de la Dunare pâna la Plessis si s-a instalat în turn. Acolo, înconjurat de belsug si onoare, pretiosul oaspete studia cerul, alcatuia horoscoape, tesea intrigi, sau întins pe divane, scria poezii usoare. Galeotti a câstigat încrderea deplina a regelui. Pe acesta îl întreba regele când era ceva mai greu de judecat sau urma sa ia o hotarâre mai importanta.

Cel mai mare dusman al lui Ludovic era Carol cel îndraznet- duce al Burgundiei si al Flandrei. Inainte de a porni razboi, Ludovic a încercat rezolvarea situatiei printr-o discutie diplomatica. Intrebat, Galeotti l-a asigurat: Sire, totul va merge bine. Ludovic a plecat cu încredere la Peronne, în speranta unei întelegeri; pe de alta parte însa, a avut grija sa-si slabeasca adversarul, sustinând în secret revolta cetatenilor din Liege. Carol a aflat la timp jocul dublu al lui Ludovic si avându-l la mâna, l-a facut pizonier. Ludovic nu a putut sa-si dobândeasca libertatea decât semnând un tratat umilitor. Este de la sine înteleasa rusinea cu care s-a întors la Paris si razbunarea pe care i-o planuise lui Galeotti pentru sfatul lui nenorocit. Totusi, frica superstitioasa a regelui si prestigiul astrologului si-au pus amprenta pâna la urma. Ludovic l-a chemat pe Tristan, curteanul sau de încredere si i-a spus: “Cuscre, în cabinetul meu este Galeotti; în câteva minute îl voi conduce; apleaca o ureche atenta la cuvintele pe care i le voi adresa concediindu-l. Daca îi voi zice: E un cer deasupra noastra, sa fie pierdut imediat. Daca din contra, îi voi spune: Mergi în pace, pazeste-te sa-i atingi vreun fir de par din cap.” Apoi regele intra în cabinetul sau, unde sarmanul Galeotti îl astepta mai mult mort decât viu. “Ei bine, seniore astrolog, îi zise cu un surâs sardonic regele, voi care cititi atât de bine viitorul, ati putea sa-mi spuneti în ce epoca veti muri?” “Sire, raspunse abil Galeotti, stiinta mea nu-mi permite sa precizez data exacta, dar tot ce stiu precis, este ca voi muri cu trei zile înaintea Maiestatii Voastre.”

Acest raspuns l-a scapat pe astrolog; conducându-l, regele îi strânse mâna cu tandrete si repeta într-una: “mergi în pace, mergi în pace, mergi în pace” si de fiecare data arunca o privire semnificativa catre Maître Tristan.

Momentul culminant al astrologiei în Franta l-a reprezentat epoca în care a trait Catherina de Medicis. Aceasta fiica de rege, sotie de rege, mama a trei regi si regenta ea însasi, a hranit flacara superstitiilor franceze cu zgura proaspat adusa din Italia, patria tuturor practicilor oculte. In zestrea cu care a venit la nunta lui Henric al II-lea, se gasea Cossimo Ruggieri, cel care a stiut sa insufle dragostea pentru astrologie tinerei printese. La început, regina l-a facut staret peste o mânastire din Bretania, dar în curând, simtind lipsa luminilor sale, l-a adus la Paris si a ordonat sa se înalte un observator, ale carui ruine se mai pot vedea si astazi lânga hala de grâu. Noaptea se vedea o caleasca închisa, trasa de patru murgi, care mergea de la Luvru la turn. Catherina se suia în vârf si alaturi de Cossimo, întreba astrele daca îi vor reusi intrigile ei politice împotriva Spaniei si a hughenotilor.

In acel timp, toate familiile bogate aveau în serviciul casei lor câte un astrolog. Peste 30.000 de oameni îsi câstigau pâinea si vinul facând horoscoape, preparând filtre de dragoste, legând vraji, fierbând ierburi otravitoare. Mai presus de orice imaginatie se ridica însa înflacararea Catherinei în magia neagra. Retetele ei otravitoare, aduse din patrie, erau mai teribile decât cele folosite la Paris (o lume întreaga a crezut ca regina i-a cerut lui Gondi - creatura ei, sa-l otraveasca la o cina pe propriul ei fiu - Carol al IX-lea, dupa o cearta aprinsa pe care o avusesera. Fapt este ca dupa acest ospat, Carol a murit, la tron urmând Henric al III-lea, fiul preferat. In afara multor altor nelegiuiri, s-a mai zvonit ca tot ea a fost cauza mortii dofinului Francisc, fiul cel mare al regelui cavaler Francisc I, permitând astfel urcarea pe tron a sotului sau Henric al II-lea, zis regele sportiv.), iar sedintele de magie, care se tineau într-o sala special amenajata în castelul regal de la Chaumont sur Loire, erau mult mai îngrozitoare, decât cele îndeobste cunoscute.

Acolo se oficiau liturghiile negre, arderile si îngroparile de cadavre, atragerea mortii prin chinuirea efigiei si câte alte blestematii. Acolo, se stie, Ruggieri i-a facut sa apara într-o oglinda magica, pe trei dintre cei unsprezece copii ai reginei (Francisc, Carol, Henric) - cu coroana, sceptrul si mantia regala. Istoria a confirmat aceasta vedenie, cei trei fii devenind regii Frantei, unul dupa altul.

Pentru raspândirea stiintelor, regina a deschis o scoala la Saint-Germain, unde învatau la un loc tineri si tinere din cadrul nobilimii. Regina, ajutata de cumnata sa, a stabilit materiile de studiu (limbi straine, istoria, geografia, matematica, astrologia), precum si jocuri distractive pentru înalta societate. Aici au învatat, s-au iubit si mai târziu s-au casatorit Francisc al

II-lea si Maria Stuart; Henric de Navarre si Marguerite de France.

In aceasta vâltoare generala a împatimitilor dupa horoscoape, rasare steaua marelui Nostradamus, regele neâncoronat al fanaticilor planetari. Michel de Notre-Dame (1503-1566), a fost nu doar cel mai vestit astrolog al tuturor timpurilor, dar si un renumit medic. Laureat al facultatii din Montpellier, a scapat orasele Aix si Lyon de doua epidemii seceratoare. La 52 de ani, Nostradamus a publicat la Lyon (mai mult împins de prieteni, se lauda el), vestita carte “Centuries” (Centuriile încep cu urmatorul catren, adresat regelui Henric al II-lea:

Dieu se sert, roy, de ma bouche

Pour t'annoncer la verite,

Si ma predication te touche.

Rends grace a la divinite.

Din versurile

Les armes en main jusques six cents et dix,

Guerres plus loin ne s'estendant sa vie.

s-a înteles prezicerea asasinatului lui Henric al IV-lea, petrecut în 1610. Din alte catrene a fost dedusa anuntarea revolutiei franceze; decapitarea lui Ludovic al XVI-lea; ridicarea si caderea lui Napoleon; comunismul; razboiul actual si sfârsitul lumii pentru 3500). Scrisa în versuri enigmatice, cu dublu înteles, ce par opera unui nebun sau a unui profet, din care se poate întelege aproape orice, aceasta lucrare i-a servit ca piedestal pentru nemurire.

Nepriceputii au jurat ca acolo au înteles prevestirea înfrângerii francezilor la Saint-Quentin - 10 august 1557; moartea regelui Henric al II-lea (ranit de contele Montgomery, în turneul de la 1559) etc. Nici nu era nevoie de atâtea verificari pentru ca patriarhul de la Salon, sa primeasca acasa vizita ducelui de Savoia; a regelui Carol al IX-lea - 1564, si sa fie numit astrologul ordinar al curtii fraceze. Catherina îi ceru imediat sa faca temele întregii familii regale. Printre multe altele, Nostradamus a vestit caderea papalitatii (ceea ce i-a adus dizgratia Vaticanului); si ca în anul 2000, se va putea cu siguranta da de pomana si face parastasul ultimului rege francez (ceea ce putem sa credem). (Nu se poate trece cu vederea incredibila cautare pe care au avut-o almanahurile pline de preziceri asupra vremii si a întâmplarilor viitoare - care încep de la Cossimo Ruggieri, Nostradamus si canonicul Mathieu Laensberg, din Liege - Le Petit Liegeois - 1605; Le Grand Liegeois; Le double Liegeois; Le Veritable triple Liegeois... a caror moda nu a trecut nici astazi).

Când Nostradamus a murit, lumii nu-i venea sa creada. S-a creat o legenda ciudata, ca Nostradamus s-a închis de viu în cavou cu o lampa, cu hârtie, cu pene de scris, cu cerneala si cu carti multe, continuând sa lucreze acolo. Nu scrisese chiar el odata ca va fi silit sa-si termine profetiile dupa moarte, fiindca nu putuse face aceasta în timpul vietii? Prevazând tulburarile care aveau sa apara în Franta, Nostradamus n-a gasit un refugiu mai potrivit si mai linistit decât în cavou, ca sa-si poata continua opera. Aceasta stanie poveste a dainuit mult timp, si nu putini au fost cetatenii care s-au strecurat tiptil în biserica unde fusese îngropat Nostradamus, punându-si urechea pe lespedea mormântului, în speranta ca vor auzi scârtâitul penei de scris.

Un nume ajuns celebru, care a ramas si astazi sinonim cu mag si astrolog, nu putea fi lasat neexploatat comercial de Michel, fiul profetului. Dar, mai putin norocos ca tatal, prezise ca Le Pouzin - mic oras în Virvarais, asediat de trupele regale, va pieri în flacari. Fortându-si norocul, într-o noapte începu sa dea foc caselor cu o torta. Prins, tânarul Nostradamus fu omorât pe loc.

Dupa ce Henric al III-lea a cazut sub cutitul calugarului Jacques Clement, mai avea drepturi depline la tron doar Henric - regele Navarei, cel care scapase printr-o întâmplare miraculoasa de moartea pregatita printr-o carte piparata, dar cu foile otravite, trimisa în dar de Catherina de Medicis. Regele gentilom Henric al IV-lea - “ce roi vaillant”, a crezut si el, ca si înaintasii sai fricosi, în puterea aspectelor planetare. A avut grija sa protejeze ultimii ani ai lui Ruggieri, drept rasplata ca l-a scapat, în ajunul nuntii sale, de masacrul protestantillor din noaptea Sfântului Bartolomeu (ordonat de prea cucernica catolica Catherina), si s-a încredintat în sfaturile prea înteleptului medic si astrolog La Riviere, cel care prescria medicamente dupa pozitia astrelor în zodiac.

Când fiul lui Henric, viitorul Ludovic al XIII-lea, se nastea, facându-i horoscopul, La Riviere îl numi “Cel Drept” (deoarece se nascuse în zodia Balantei); iar când copilul lui Ludovic al XIII-lea (Ludovic al XIV-lea) venea pe lume, între perdelele grele de catifea din camera reginei Ana, se ascundea Morin de Villefranche, astrologul consilier al marelui Richelieu, pentru a stabili cu exactitate ora horoscopului. (Jean Baptiste Morin - 1585-1658, doctor în medicina, profesor de matematica la College de France, savant de mare valoare, avea o pensie anuala de 2000 de lire din partea lui Richelieu, pentru a-i recompensa sfaturile astrologice. In testamentul politic adresat lui Mazarin, marele cardinal îl recomanda elogios: “Je vous legue des affaires embrouilles, mais aussi un precieux conseiller, lequel est notre maître Morin”. In acest fel, astrologul îsi continua influenta asupra treburilor publice ale Frantei, într-o epoca cruciala a istoriei ei).

Ciudata este lumea! Când razboaiele bântuie cu furie, când ziua de mâine nu se stie daca va mai fi vazuta de toti cei care traiesc astazi, atunci prezicerile sunt platite cu aur greu; când pacea si bunastarea s-au reântors, atunci plictiseala si lenea cer sa fie însotite de dansuri, petreceri si vrajitorii. In toate împrejurarile, omul i-a cautat pe astrologi, caci întotdeauna cunoasterea viitorului a fost cea mai apriga dorinta a lui.

In acel timp, al maretilor Ludovici ai Frantei, în zilele bune si usoare de odinioara, s-au ridicat deodata oameni frumosi, înalti la trup, având teaca sabiei batuta cu floricele de ciocane mestere; cu panglici si dantele la mansete, cu vorbe placute la salut. Ei erau azi aici si mâine pretutindeni, caci nu cunosteau granite si griji, iar averea lor era nesfârsita, ca si prostia oamenilor care îi ascultau. Acesti cavaleri formau clasa aleasa a oamenilor dibaci; a celor fara scrupule si superstitii; a acelor vestiti aventurieri ai vremurilor stralucite si demult apuse. Trecând cu aceeasi usurinta din baracile bâlciurilor, în salile de receptie ale printilor cu care schimbau alcovurile parfumate ale conteselor, cu paturile de paie umede ale puscariilor, ei sunt personajele cele mai minunate pe care le cunoastem. Daca unii dintre ei se multumesc sa goleasca buzunarele printilor, jucând rolul de bufoni sau consilieri intimi, câtiva dintre ei se ridica la lovituri de maestru, care tradeazaspirite geniale.

In a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, peste capetele europenilor uimiti, s-a înaltat pleiada celor 7 mari sarlatani sublimi si aventurieri nemuritori: John Law, d'Eon, Neuhoff, Cagliostro, Trenck, Saint-Germain, Casanova. Care dintre ei tine sceptrul? John Law, care dintr-un refugiat nenorocit, a ajuns ministru de finante al Frantei si cel mai bogat om al Europei, pentru ca apoi sa duca la faliment un imperiu si sa moara el însusi de foame; sau d'Eon, dubios în orice - sex, reputatie sau intentii, dar care a ajuns sa teasa diplomatia internationala dupa placul sau?

Uluitoare este viata lui Neuhoff, “borfasul cu cap rotund”, ajuns rege cu adevarat; ca si a lui Trenck, aventurier al Austriei, Prusiei si Frantei, a carui boneta rosie a fost emblema revolutiei franceze. Dar cine e contele Saint-Germain? Nimeni, absolut nimeni nu a stiut-o. Se credea ca traieste de sute de ani fara sa îmbatrâneasca, deoarece dimineata bea din elixirul vietii, pe care numai el stia sa-l prepare. Era nobil sau nu? Iata un mister nedezlegat; aceasta însa nu l-a împiedicat pe însusi regele Frantei sa-i cada în genunchi, la fel cum întreaga nobilime i-a stat de atâtea ori înainte, cersindu-i o picatura din minunata licoare.

Este Cagliostro mai prejos? Deloc; el este demnul rival al colegilor sai de înalta clasa: Saint-Germain si Casanova. Toti trei cunosc mânuirea spadei, regulile duelului, alcatuirea horoscopului, masluirea cartilor, plastografierea. Oricare dintre ei poate fi dat drept exemplu celorlalti doi.

Este oare de conceput ca un taran de la capatul Italiei, un incult care n-a putut niciodata sa citeasca bine sau sa scrie corect, sa duca de nas un cardinal; sa bage în închisoare pe viata o contesa; sa compromita pe nedrept o regina; sa grabeasca stingerea dinastiei Bourbonilor? Iata ce a fost în stare sa faca Giuseppe Balsamo, alias Alessandro, conte de Cagliostro, regizorul din umbra al prea celebrei “Afaceri a Colierului”.

Ultimul în timp, dar nu cel din urma ca valoare, este Giovanni Giacomo, cavaler de Seingalt, tipul aventurierului international, al maestrului în amor si în excrocherie, dar si al talentelor reale de gânditor si literat. Nascut la Venetia în 1725, seminarist la 16 ani, Casanova a fost arestat datorita unei intrigi. Fugind din închisoare, a devenit, gratie creditului mamei sale - care era artista, secretarul cardinalului Acquaviva, la Roma; dar a pierdut repede aceasta situatie, deoarece a avut de-a face cu razbunarea din gelozie a unei marchize. De atunci, a devenit pe rând: diplomat, om al bisericii, ghicitor - în lungile calatorii pe care le facea strabatând Italia, Grecia si Turcia, locuri pe unde s-a îmbogatit, nu se stie prea bine cum. S-a reântors la Venetia în 1745, unde s-a ruinat la joc; fugind de aici, a ajuns magician la Cesena, preot la Milano; în 1750 a aparut la Paris, iar la Viena putin dupa aceea. A zacut doi ani într-o celula din Venetia, de unde a evadat spargând acoperisul.

Reapare ca bancher la Paris, unde a izbutit sa înduplece guvernul francez sa adopte un nou sistem de loterie. Spion la Dunkerque, s-a asociat cu Saint-Germain, pentru a lansa un împrumut francez în Olanda. Facând uz de mai multe falsuri la Londra, a trebuit sa dispara din Anglia... pentru a porni într-un adevarat turneu pe la curtile suverane din Europa!

In Germania l-a vizitat pe Frederic cel Mare; de aici a trecut în Rusia, la regina Ecaterina a II-a; în Polonia la regele August; în Austria la împarateasa Maria Tereza. Gonit de la Viena, a nimerit în Spania. Acolo, viata din cale-afara de scandaloasa l-a aruncat într-o închisoare din Barcelona. A revenit la Paris, unde a cinat printre multi nobili, cu contele de Wallenstein, eroul razboiului de 30 de ani. Acum Casanova era batrân, slabit si prea satul de aventuri. Era timpul sa se îngrijeasca de o pensie linistita pentru zilele grele care urmau.

Când Wallenstein, amuzat de povestirile extraordinare însirate de cavalerul ratacitor, îi propuse 1.000 de florini pe an pentru a tine în ordine biblioteca palatului ducal de la Dux, Casanova a primit pentru prima oara în viata o slujba, cu gândul de a o pastra. Acolo, în padurile Bohemiei, acolo unde putea fi uitat de oameni, el, cel mai smecher dintre toti aventurierii, a gasit mijlocul sa se faca înca o data si pentru totdeauna admirat. Geniul lui, întrebuintat mereu în scopuri josnice, a fost pus de asta data într-un serviciu demn, al penei si al hârtiei. Traducerea “Iliadei” si mai ales “Memoriile” sale, l-au aruncat din dispret în nemurire, din mlastina în Parnas.

Acum astrologia nu-si mai poate dori nimic; totul i s-a îndeplinit pe deplin. Nu mai poate cere decât sa se mentina acolo unde a ajuns. Dar celei careia nimeni nu i s-a putut opune, nu i-a fost îngaduit un lucru atât de obisnuit tuturor. Astrologia a fost un Cezar care nu a primit de la soarta decât totul sau nimic. In jocul cu viata, nemaiavând ce câstiga, nu-i ramânea decât sa piarda.