AGONIA SI MOARTEA

Sa ne întoarcem înapoi în timp, în 1543, si sa mergem pe câmpiile Prusiei Orientale cât mai mult, tocmai între zidurile cetatii Frauenburg. Era într-o frumoasa zi de mai, cu pomi înfloriti, ciripit de pasari, cu o dulce boare de primavara. Tinerii treceau zburdalnic; negustorii îsi strigau neâncetat marfa; carutasii îsi mânau caii chiuind. Toti erau veseli; numai batrânul canonic Nicolaus, slabit si bolnav, zacea lungit în alcovul sau. Avea pielea de pe obraz ca un pergament, iar privirea îi era atintita drept înainte, într-un punct numai de el stiut. O flacara stranie stralucea în ochii sai spalaciti. Se lupta cu moartea, dar nu vroia sa se lase învins înainte de a-si vedea opera întregii vieti, lucrarea de capetenie pe care a scris-o cu truda si nesfârsit curaj. Foile manuscrise sunt acum tocmai la Nurnberg, în grija elevului sau ales, Rethicus, care vegheaza lânga teascurile cele noi ale mesterului Gutenberg.

Se va milostivi Domnul sa lase zile robului sau pâna va veni tocmai de acolo incunabilul? Dar iata ca se aude un zgomot. Diligenta postei s-a oprit la poarta casei si peste câteva momente un curier aduce în brate un volum greu. Batrânul preot îsi face întâi cruce si apoi primeste, cu ardoarea unui iluminat, darul. Nu mai poate citi bine, caci lumina ochilor i-a slabit. Numai degetele întorc tremurând paginile in folio, iar mirosul cernelii proaspete îi gâdila narile subtiri. Acum Dumnezeu îl poate elibera pe cucernicul canonic Nicolaus Copernicus Torunensis, caci el a vazut îndeplinita speranta zilelor sale pamântene, întruchipata în “De Revolutionibus orbium coelestium”.

Cine ar fi crezut ca aceasta mica si banala scena de intimitate familiala, are o valoare universala? Cine a banuit atunci ca batrânul de 70 de ani tine în mâinile sale cea mai puternica arma a astronomiei, una din cele cinci carti fundamentale pe care se sprijina stiinta noastra moderna? Cine si-ar fi închipuit atunci ca acele foi vor putea sa îndeplineasca, ceea ce nici grecii, nici romanii, nici crestinii nu au fost în stare? Acele pagini au doborât hidra superstitiei din gândirea omenirii; au curatat adevarul de rugina; au înaripat geniile viitorului, în cautarea tainelor firii. Nimeni nu a banuit la început întreaga putere a ideii cuprinse în “De revolutionibus”, nici chiar parintele Nicolau, care desigur, s-ar fi cutremurat daca ar fi înteles ultimele consecinte ale celor scrise de el.

Chiar daca nu se stie în ce masura a fost Copernic astrolog, este sigur ca a cunoscut îndeaproape arta sublima. Acesta este unul dintre marile paradoxuri ale istoriei. Astrologia nu a fost doborâta de adversarii sai firesti, pregatiti si constienti în lupta pe care o sustineau; ci întâmplator si inconstient, de catre un spectator al luptei, poate chiar de un partizan al ei. In tinerete, când era student la universitatile italiene, îsi împartea timpul între pictura, medicina, matematica si drept, Copernic l-a cunoscut pe profesorul astronom din Bologna - Domenico Maria de Novara. Intâi cursant, mai apoi asistent, si în sfârsit, prieten al profesorului, este de netagaduit ca elevul a împartasit credintele maestrului astrolog.

Dar, fie ca a vrut-o, fie ca nu, astrologia va muri din cauza lui Copernic, caci “De revolutionibus” este un pumnal adânc înfipt în corpul ei. La fel cum nimeni nu a banuit în momentul asasinatului, nimeni nu a putut prevedea când se va încheia agonia prin moarte. La fel ca acele minunate otravuri ale antichitatii sau Renasterii, care erau dulci la baut, dar îsi faceau efectul dupa ce victima termina ospatul si se întorcea la casa ei, agonia astrologiei a fost o lunga euforie, care a durat aproape trei secole. Trei secole de glorie aparenta si de agonie mascata. A azvârli Pamântul, fara vreo consideratie deosebita, printre celelalte planete, a-l privi ca simplu dansator într-o hora fara de sfârsit, înseamna a-l detrona din rolul de centru si conducator al Universului. Daca planetele, Soarele, Luna si stelele nu se învârtesc în jurul nostru, nu este vadit ca nu ne iau cu nimic în seama, ca nu se preocupa sa urce într-un mod special, pentru a ne da noua de veste, în toate flancurile pamântesti? Ce mai ramâne din întreaga astrologie? Nimic, absolut nimic.

Cine s-a emotionat mai întâi si mai puternic de aceasta lovitura de gratie? Astrologia? Nicidecum. Tocmai biserica catolica, fosta ei dusmana. Abatele Francius Maurolycus s-a grabit sa ironizeze: “ Deoarece Copernic face sa se învârteasca Pamântul ca o sfârleaza, ar trebui sa i se dea un bici cu care sa-l tina în miscare”. Din Germania se aud hohotele de râs ale lui Luther: “Narodul vrea sa rastoarne toata stiinta astrologiei. Doar Sfânta Scriptura nu ne spune ca Iosua a oprit Soarele, si nu Pamântul?” Catolicismul a rabdat aproape 100 de ani ultragiul lui Copernic - caci opera fusese recomandata din timp si cu diplomatie Sfântului Scaun.

In cele din urma - 1616, “De revolutionibus” a fost excomunicata si pusa la index, caci nu se putea admite ca Pamântul - “taburetul picioarelor lui Dumnezeu” - sa fie mobil.

Dar, precum pentru un copac voinic, taiat la baza, trebuie sa treaca mult timp pâna ce frunzele se vor ofili, si este nevoie de o puternica furtuna pentru a-l doborâ, la fel astrologia, chiar daca era smulsa din radacini, a continuat timp de câteva secole sa apara falnica si de neatins.

Cei trei fondatori ai stiintei moderne: Copernic, Tycho-Brahe- observatorul si Kepler- legislatorul, au continuat vechea traditie a astronomilor -astrologi, mai ales ultimii doi servind cu credinta stiinta defuncta.

Nicicând astrologia nu a gasit un slujitor mai devotat si o minte mai agera pusa în slujba himerelor sale; o putere de munca mai apriga, jertfita sustinerii unei teze pierdute; o patima mai oarba de credinta netarmurita, decât în danezul Tycho-Brahe (1546-1601).

Când tânarul avea 14 ani, s-a produs o eclipsa de Soare, mentionata cu anticipatie în efemeridele astronomului Stadius. Precizia prezicerii acestui fenomen a decis soarta viitorului astronom. Retorica, filosofia, dreptul, tot ceea ce îi era impus sa studieze, îl lasau indiferent; numai astronomia - cu interpretarile ei - au farmec pentru Tycho. Un unchi bogat, încântat de stiinta tânarului sau nepot, l-a chemat la el, de la universitatile din Germania unde se afla; dupa ce l-a laudat cum se cuvenea pentru pasiunea si meritele sale, l-a instalat pe cheltuiala sa, la Knudstrup, observator astronomic si laborator pentru alchimie în acelasi timp. In acea vreme, pe 11 noiembrie 1572, Tycho a vazut un nou astru. Iata cum povesteste el însusi evenimentul:

“Când ma întorceam din calatoria mea în Germania, m-am oprit în placuta localitate a vechii mânastiri Herritzwald, la unchiul meu Steno Bille; dupa obiceiul meu, îmi paraseam laboratorul de chimie în fiecare seara.

Aruncându-mi ochii, cum faceam în fiecare seara, spre bolta cerului, pe care o cunosc atât de bine, am vazut, aproape de zenit, spre marea mea mirare, o stea stralucitoare de o marime neânchipuita, în Casiopeea. Foarte emotionat, nu-mi venea sa-mi cred ochilor. Pentru a ma încredinta ca nu ma înselam si pentru a avea si marturia altora, i-am chemat pe lucratorii mei din laborator, întrebându-i în acelasi timp pe toti trecatorii, daca vedeau si ei steaua stralucitoare pe care o vedeam eu. Mai târziu, am aflat ca în Germania carutasii si alte persoane de rând au fost cei care au atras atentia astronomilor asupra acestei mari aparitii ceresti, ceea ce a dus la noi clevetiri împotriva astronomilor, dupa cum se precedeaza si cu prilejul cometelor care apar fara veste.

Steaua cea noua nu avea coada, nu era înconjurata de nici o ceata; era asemenea celorlalte stele fixe, dar stralucea mai mult decât stelele de marimea întâi. Stralucirea ei o întrecea pe cea a stelei Vega, pe a lui Sirius si pe a lui Jupiter. Nu se putea compara decât cu stralucirea lui Venus, când aceasta planeta e la cea mai mare apropiere de Pamânt. Persoanele care aveau ochi patrunzatori, vedeau noua stea chiar la lumina zilei, la amiaza. In timpul noptii, când cerul era înnorat si când toate celelalte stele ereau ascunse, doar ea putea fi vazuta printre nori, daca nu erau prea grosi”.

Aceasta aparitie înfricosatoare a fost crezuta de mic si mare, ca fiind semnul mâniei divine pentru masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu, petrecut cu 80 de zile mai înainte.

Faima prezicerilor lui Tycho a ajuns în curând în capitala Copenhaga; din oras a trecut la palat, pâna la regele Frederic al II-lea. Studentii îl vor ca profesor, iar regele îi acorda o catedra la universitate. Preda de câtiva ani cursurile de interpretari ceresti, când printul astrolog Wilhelm IV de Hesse, de la Cassel, l-a chemat cu staruinta pentru a-l desavârsi în stiinta.

Wilhelm, încântat de revelatiile danezului, l-a trimis înapoi, cu multe laude, recompense si recomandatii speciale, la Frederic, regele insulelor daneze. Suveranul l-a primit la palat, i-a cerut horoscopul celor trei printi (dintre care doua au fost uimitor de exacte), si l-a rasplatit cu o insula pe care i-a cladit un observator, un laborator, ateliere, tipografie si tot ce putea sa-si doreasca un cercetator pasionat.

La acest templu, numit “Uraniburg”, a oficiat timp de 21 de ani Tycho, în vreme ce renumele lui ajungea tot mai departe. Din Suedia, Gustav Adolf i-a cerut horoscopul. Raspunsul n-a întârziat sa soseasca, anuntându-l: “Vei ajunge rege”. Si asta cu mult timp înaintea încoronarii. Jacques al VII-lea, regele prea savant al Scotiei, a venit personal pe insula Hwen ( sau HVEEN???), pentru a primi lumina magului întelept. Când invidia a început sa-si arate coltii, generalul Henri de Rantzau, de la Hamburg, om cult si initiat în taine, s-a simtit prea onorat sa-l gazduiasca pe Tycho, cu aparatele si întreaga lui familie. De la Praga a sosit o oferta si mai generoasa. Imparatul Rudolf al II-lea îi acorda maestrului Tycho titlul de astrolog al Curtii si un castel pentru a-si continua linistit studiile. (Tycho a publicat, printre alte lucrari, si efemeride, numite “Rudolfine”, dupa numele generosului rege. Este interesant de subliniat ca toate efemeridele, din antichitate pâna în epoca moderna - ale lui Ptolemeu, Ulu Beigh, Albatenius, toledane, rudolfine, au fost facute de astrologi). Acolo, în Boemia, ajutat de cei doi asistenti - Longomontanus si Kepler, a stabilit horoscopul contelui de Wallenstein (cel care l-a cules de pe drumuri pe Casanova) si pe al regelui Rudolf.

Mai multa onoare, decât a avut parte Tycho, nici nu se putea da unui astronom înainte de moarte. Mai multe verificari de preziceri nu a avut nici un astrolog pe lume. Mai multa credinta în puterea astrelor nu s-a aflat la nimeni. Si cu toate acestea, Tycho simtea ca ceva s-a clatinat de la locul lui. Acest ceva era Pamântul însusi. El nu mai statea în repaus, cum se stia înca de la crearea lumii, ci se misca în spatiu, asa cum spusese batrânul Copernic. Tycho stia aceasta, cu toate ca ar fi fost mai bucuros sa n-o afle.

Daca credinta în astre îi cerea sa nege adevarul, blestemându-l ca pe o erezie, constiinta de savant îi ordona sa se supuna plecat legilor naturii. Din aceasta lupta interioara - unul dintre cele mai grele cazuri de constiinta care i-a fost dat cuiva sa le suporte, a iesit un nou sistem al lumii. Pamântul este centrul unei parti a sistemului, iar Soarele al întregului. Acest compromis a fost ultima încercare geniala facuta de astrologie pentru a scapa de la moarte. Din nenorocire pentru ea, nici un geniu nu poate învia defunctii. Astrologia era definitiv pierduta.

Astronomii moderni sterg dintr-o miscare de burete tot ceea ce a fost înainte de Copernic, considerând ca numai de la el a început adevarata stiinta, pura si neântinata de horoscoape. Partea neplacuta o constituie însa cei trei fondatori ai astronomiei: Copernic, Tycho si Kepler. Daca despre primul nu se poate sti în ce masura a crezut în puterea divina a planetelor, asupra ultimilor doi nu poate ramâne nici o îndoiala. Au fost astrologi (ZODIERI, Sandi, ha-ha!), si înca cei mai de frunte.

Dupa moartea subita a lui Tycho, Kepler a devenit astrologul Curtii lui Rudolf, care i-a servit în aceeasi calitate pe Mathias, pe Ferdinand si pe Wallenstein; a facut zeci de horoscoape si a publicat almanahuri pline de preziceri. Ceea ce s-a mai putut spune despre Kepler, este ca el nu era convins în adâncul sau, de valoarea artei pe care o practica. Oare nu spunea el de atâtea ori, când vindea horoscoape: “Ceea ce zic poate sa se întâmple sau nu”. Sigur ca un astrolog convins nu ar fi marturisit niciodata un asemenea dubiu. Nu a suferit el de foame, împreuna cu întreaga lui familie, când protectorii lui regali nu-i plateau pensia anuala? Nu era atunci nevoit sa-si vânda constiinta pentru a putea trai? Henri Poincare îl apara, înglobându-l si pe Tycho în aceeasi sentinta de achitare:

“Nu ne putem da seama cât de folositoare a fost pentru omenire credinta în astrologie. Daca Kepler si Tycho-Brahe au putut sa traiasca, aceasta este pentru ca vindeau unor regi creduli preziceri întemeiate pe relatiile dintre astre. Daca acesti regi n-ar fi fost atât de încrezatori, noi am fi continuat sa credem ca natura este supusa capriciului si am fi zacut si acum în ignoranta”.

Morin a fost ultimul astrolog oficial al curtii franceze. Când Ludovic al XIV-lea a devenit major; când tutela lui Mazarin a încetat odata cu moartea lui, Regele-Soare s-a scuturat si de tutela oculta a necromantilor. La Fontaine s-a grabit sa-i biciuiasca:

“Charlatans, faiseurs d'horoscopes,

quittez les cours des princes de l'Europe”.

Treptat, toti au început sa fuga de prezicatori. Indata ce un astronom prefera sistemul lui Copernic celui al lui Ptolemeu, era pierdut pentru astrologie. A existat cazul unui profesor universitar, care trebuia sa profeseze sistemul antic din cauza situatiei sale oficiale, cu toate ca sufleteste trecuse de partea inovatorilor.

Daca Copernic a fost padurarul care a taiat copacul astrologic, scepticismul secolului al XVIII-lea a reprezentat furtuna care a doborât arborele. Voltaire ataca fara mila:

“Sa nu va mirati ca întreg Pamântul a fost pacalit de astrologi. Sunt preziceri false, dar sunt si adevarate. Iata rationamentul sarman pe care-l opunea fiecarei dezmintiri cei ce faceau horoscoape. Egiptenii si chaldeenii, se adauga, au prezis viitorul; deci se poate prezice si astazi. Sa nu ne miram ca atâtia oameni, o parte fiind deasupra vulgului, atâtia printi, atâtia papi, pe care nu puteai sa-i pacalesti asupra celor mai mici dintre interesele lor, au fost totusi ridicol sedusi de aceasta impertinenta de astrologie!”.

Acum a venit timpul ca aceasta boala, care a durat peste cincizeci de secole, sa dispara; iar ratiunea, fortificata de logica lui Descartes, sa se vindece de cosmarul superstitiilor ceresti. Astrologia a murit! Sa nu ne para rau dupa ea.